Claudia ține strâns jurnalul lipit de piept, cu ochii ațintiți în tavanul holului, obrajii i se aseamănă cu varul alb de pe pereți și buzele șoptesc o rugăciune. Stă rezemată de peretele holului fără de sfârșit din spital. Spatele îi alunecă ușor pe faianța rece, tricoul îi lasă spatele gol, corpul se apleacă și în fața ochilor îi apare culoarea gri a podelei, corpul i se lipește din nou de perete și continuă să îi alunece până simte podeaua. Ghemuită deschide jurnalul și începe să scrie.

„Mergeți acasă!” aude o voce.

Ridică capul, o femeie îmbrăcată în alb o privește. Claudia dă din cap a negare, închide jurnalul, lasă pixul pe podea, strânge cu ambele mâini jurnalul la piept și cu capul plecat se încăpățânează să nu urmeze sfatul femeii, încât părul îi acoperă toată fața.

„Vă rog frumos!” a continuat femeia îmbrăcată în alb.

„Nu aveți ce să faceți aici, nu aveți voie să intrați la soțul dumneavoastră! Regulile spitalului așa prevăd. Mergeți acasă! Aveți nevoie de odihnă! Vă sunăm noi când puteți să îl vedeți.”

Femeia îmbrăcată în alb, o mai privește câteva secunde apoi se îndepărtează cu pași grăbiți.

*************************************************************************************

„Buni, crezi că o să îmi mai vină vara asta rochița cu buline de la tine, să o port în vacantă?”

„Eiii, ai mai crescut nițel fată de vara trecută, dar poate îți mai vine ” răspunde femeia blajin.

„Merg să o probez!” spune fetița Claudiei, în timp ce alerga.

„Mergi Laura, mergi!” se aude în șoaptă glasul femeii.

Ușa de la apartament se deschide și Claudia intră. Mama ei o întâmpină cu privirea. Claudia încearcă să schițeze un zâmbet, însă ochii și mimica feței îi trădează îngrijorarea și tristețea apare cu un oftat sfâșietor.

Laura are 11 ani, se îndreaptă către femeile care o privesc concomitent. Purta rochia albă cu buline verzi.

„Încă îmi vine Buni, și îmi vine foarte bine!”

Femeia întoarce privirea către Claudia și o întreabă cu vocea tremurândă:

„L-ai văzut?”

Claudia dă din cap.

„Nu.”

Un alt oftat îi saltă pieptul. Era oftatul care i-a ținut inima în durere tot drumul de la spital până acasă.

„Merg să mă spăl de toată răceala aia de pe holurile spitalului ; acolo totul este rece, și oamenii sunt reci.” spune Claudia cuprinzându-și trupul cu brațele.

„Este august!” se aude vocea Laurei.

Claudia se uită la Laura și dă din cap.

„Da, este august.”

Mama Claudiei face doi pași către Laura.

„Ia să te văd draga lui Buni!”

Laura face o piruetă timidă în fața femeii.

„E frumoasă ca o zână” gândește femeia.

*************************************************************************************

Apa din cadă acoperă tot corpul Claudiei. Lacrimile îi brăzdează obrajii. Trupul îi tremură.

„E greu fără tine acasă, Costel! E tare greu!”

*************************************************************************************

E 6.00 dimineața. Se aude clinchetul de mesagerie al telefonului. Claudia ia telefonul de pe noptieră.

„Avem nevoie de acordul dumneavoastră ca să aplicăm protocolul de resuscitare al soțului.”

Claudia intra pe ușa spitalului cu părul lipit de fată, simte tricoul rece și  greutatea pantalonilor lipiți de picioare. Drumul către salonul unde este internat Costel este prea lung pentru trupul sleit de putere, se oprește în fața ușii, fără să mai aibă putere să grăiască.

„Nu aveți voie să intrați!” îi spune un tânăr care se află în fața salonului. Claudia face semn din cap că înțelege, își dă trupul într-o parte, își sprijină spatele de peretele holului și încearcă să își regleze respirația.

Ușa salonului se deschide și medicul iese. Claudia se desprinde de perete.

„Îmi pare rău!” spune medicul fără să o privească, se întoarce și pleacă.

În ușa salonului rămâne femeia îmbrăcată în alb.

„Puteți intra!”

Claudia intră și se apropie de patul în care este Costel. Se așează pe marginea patului.

Mâinile Claudiei, tremurând, mângâie obrajii lui Costel. Lacrimile nu îi dau voie să îl vadă clar, însă mâinile simt cum căldura obrajilor lui Costel devine din ce în ce mai slabă.

*************************************************************************************

E noapte, Claudia se întoarce în pat de pe o parte pe alta. Plânge în șoaptă, se gândește la fetița ei, să nu o audă din camera cealaltă. După o vreme simte perna udă. Se ridică din pat, aprinde lumina, își aruncă perna udă pe jos și ia perna de pe partea patului gol.

Deschide telefonul, tastează „doliu” și apasă căutare. Se deschide o pagină de Facebook „Există viață după doliu”. Dimineața o prinde pe Claudia citind articole de pe site-ul asociației despre oameni care au pierdut oameni, povești despre perioada de doliu și suferința copiilor rămași orfani de un părinte.

„Nu sunt singură!” vocea firavă a acestui gând o însoțește pe Claudia toată ziua. Seara, când se reîntoarce de la birou, lasă un mesaj pe grupul asociației și se înscrie la întâlnirile oamenilor care au pierdut oameni.

*************************************************************************************

Claudia stă aplecată peste birou și scrie în jurnal. Este în casa pe care Costel a construit-o pentru ei, după modelul unei case pe care a văzut-o în America. Fereastra din dreptul biroului este deschisă, perdeaua se umflă și acoperă pagina de jurnal. Claudia trage jurnalul de sub perdea și continuă să scrie.

„În spital am scris jurnalul de rămas bun, acum scriu jurnalul planuri de viitor.

La întâlnirile din asociație am învățat că în perioada de doliu nu mai este atât de important să îmi fac planuri pe termen lung, am conștientizat că mai important este să îmi fac planuri despre mine pe termen scurt, astfel pot să fiu mai pre-ocupată de prezent.

Am învățat de la alte femei din asociație, văduve și încă în doliu, rămase singure cu un copil sau mai mulți, că pentru Laura nu este atât de importantă acum situația școlară, ci starea ei fizică și mentală de zi cu zi. Așa am început să fiu mai atentă la Laura, să fiu mai conectată la durerea ei de copil și să fiu mai prezentă în viața ei. Am înțels că și Laura este înjumătățită, la fel ca mine, și că trebuie să am răbdare cu ea în ceea ce privește situația ei școlară.

Pentru mine aceste întâlniri au fost foarte importante și doar să particip, nu era neapărat nevoie să vorbesc, simțeam susținerea oricum. Să fiu alături de oameni cu care împarți aceeași durere, aceea de a pierde un om drag, nu este nevoie de prea multe cuvinte. 

Mă încărcam cu poveștile celorlalte femei, și nu mă mai simțeam atât de singură, știam că sunt înțeleasă.

Atmosfera de la întâlniri este una de susținere, de căldură, de ajutor, înțelegere și apropiere. Pentru mine au fost ingrendientele necesare care mi-au adus vindecare și așa mi-a revenit dorul de viață. Întâlnirile îmi aminteau că viața este importantă, că eu și Laura suntem mai importante decât durerea.

Participând la aceste întâlniri din comunitatea construită de asociația „Există viață după doliu!” am reușit încetul cu încetul, în timp, să îmi aduc mai multă liniște, mai multă așezare în viața mea de acum, mă ajută să mă uit la prezent și să îmi recapăt încetul cu încetul încrederea în planurile de viitor.”

*************************************************************************************

Dacă ai pierdut un om drag, oamenii din comunitatea construită de asociația Există viață după doliu te ajută să îți recapeți încrederea în sine și dragostea pentru viață. Contactează-ne la office@planurideviitor.ro

Articol scris de Cristina, voluntar în asociație, care a ascultat și cules povestea Claudiei. Impresionată de poveștile din asociație, Cristina a ales să facă un eveniment de strângere de fonduri pentru Tabăra Dorului, singura tabără din România dedicată familiilor îndoliate.

Ajută-ne cu donații pentru a crea contexte în care oamenii să își oblojească dorul și să se reașeze în viața lor.

Donează aici  https://existaviatadupadoliu.galantom.ro/fundraising_pages/view?id=42341