Nu există niciun mod de a ne pregăti pentru pierderea unui om drag, nu putem învăța dinainte să facem față. Nu ne putem gândi și nu putem concepe că asta ar putea deveni, vreodată, realitatea noastră. Din durere, suferință – simțim furie, revoltă, nu putem și nu vrem să acceptăm nedreptatea care ni s-a făcut – indiferent de vârsta, educația sau pregătirea pe care o avem.

Reacționăm fiecare în felul nostru – cădem, ne adunăm de pe jos, trăim fiecare clipă a suferinței așa cum vine sau alegem să părem puternici pentru cei din jur. Nu există două dureri la fel și nu există căi corecte de a le trăi.

Alexandru a cunoscut pentru prima oară durerea cruntă a pierderii atunci când avea doar 5 ani. Bunica lui a murit. Prezența caldă care îi era mereu în preajmă, care îl ducea la grădiniță și îl aducea acasă, îi gătea bunătăți și avea grijă să-i fie bine tot timpul, a dispărut. Emoțiile puternice pe care le-a trăit atunci erau o povară mult prea grea chiar și pentru un adult, iar el le-a făcut față cum a știut mai bine atunci – a încetat să mai vorbească. Timp de trei luni, doar răspundea cu „da” sau „nu”, iar mama lui nu a mai avut timp să-și plângă propria mamă, pentru că simțea că-și pierde copilul.

Atunci, mama lui Alexandru a început să meargă cu el în locuri unde băiatul putea să vadă oameni fericiți, copii veseli. L-a înscris la cursuri de dans sportiv, de teatru, de înot. După câteva luni, și-a văzut băiatul pe scenă, luând locul I la un concurs de dans. După jumătate de an de la moartea bunicii, afundându-se în activități solicitante, muncind mult și petrecându-și timpul alături de copii fericiți de vârsta lui, Alexandru a redevenit băiețelul vorbăreț care era înainte.

Trei ani mai târziu, și bunicul lui Alexandru a fost țintuit la pat de o boală necruțătoare. Dintr-un copil răsfățat, băiatul s-a transformat într-un asistent medical responsabil atunci când a surprins-o pe mama lui plângând pentru că nu reușea să se împartă între serviciu și acasă, unde tatăl ei avea nevoie de îngrijire permanentă. Tratamentul era foarte costisitor, astfel că ea nu își permitea să-și abandoneze locul de muncă. Alexandru a învățat să-i servească masa bunicului, să-i administreze pastile și injecții, să-i pună și să-i regleze aparatul de oxigen – toate la cei 8 anișori ai lui.

La scurt timp, bunicul s-a stins, iar lui Alexandru a început să-i fie frică sa stea singur. Atunci, părinții i-au luat un porcușor de Guineea, care i-a fost prieten timp de doi ani și jumătate până când a reușit să treacă și peste această traumă emoțională.

La 17 ani, în aceeași zi în care își pierduse bunica atunci când era micuț, pe 23 septembrie, Alexandru a primit o nouă lovitură grea – tatăl lui a decedat într-un accident de muncă, la doar 48 de ani. Au rămas el și mama lui – singuri, bulversați, îndurerați, în fața unei realități inimaginabile în care trebuiau să trăiască de-acum încolo. Fără o parte substanțială din venitul familiei, cu datorii mari și cu o pensie de urmaș de 134 de lei – pentru că angajatorul tatălui declarase autorităților doar un contract de colaborare de două ore.

Atunci, Alexandru a știut că nu mai are cine să-l ajute și că trebuie să se descurce cu forțele proprii. La o lună și jumătate de la pierderea tatălui, fiind elev în clasa a 11-a la profilul matematică-informatică intensiv, a luat cu succes toate examenele ECDL, învățând și pregătindu-se singur, parcurgând materia în avans, această certificare obținându-se de obicei doar după însușirea materiei de clasa a 12-a, pentru bacalaureat.

Pentru a-și asigura un viitor mai bun și a-i fi sprijin mamei, băiatul s-a refugiat în învățătură și în sport. Din cauza greutăților financiare, după șapte ani și jumătate de muncă, nu a mai putut să participe la antrenamentele de dans sportiv, astfel că a optat pentru un sport nou – powerlifting. Clubul sportiv fiind la Alba Iulia, deplasările săptămânale ar fi presupus un efort financiar mult peste puterile familiei, așa că Alexandru s-a antrenat singur, comunicând online cu antrenorii care îl ghidau. Prin muncă, autodisciplină și perfecționare continuă, a obținut locul I la Campionatul Național, trecând cu succes prin toate cele 6 etape ale competiției.

Tot în clasa a 11-a, obținând punctajul maxim la informatică, Alexandru a fost selectat în echipa care urma să reprezinte România la Campionatul Internațional de Informatică din Statele Unite ale Americii. Având nevoie de o sumă considerabilă pentru a petrece 12 zile în Los Angeles, Boston, San Francisco și New York, Alexandru s-a mobilizat, a luptat, a cerut ajutor de la primărie, a căutat soluții și a făcut tot posibilul să-și îndeplinească visul.

Un alt vis al băiatului a fost să obțină permisul de conducere la 18 ani și să-și cumpere o mașină. Luptând, muncind și strângând bănuț cu bănuț din bursa lui de merit, a reușit să facă școala de șoferi iar apoi să cumpere și o mașinuță la mâna a doua.

Acum, Alexandru este student în anul 3 la Automatică, iar anul acesta a obținut o bursă internațională la Facultatea de Informatică a Universității Sorbona din Paris, unde urmează să înceapă cursurile din toamnă.

Mama lui Alexandru a fost mereu lângă el, l-a ghidat și a făcut tot posibilul să-l susțină, în timp ce avea două locuri de muncă pentru a întreține familia. Ea spune că ambiția și perseverența băiatul le-a moștenit de la tatăl său – un om care nu renunța niciodată.

Povestea lui Alexandru ne-a spus-o mama lui, Angi, cu speranța că măcar 1% dintre copiii și adolescenții care o vor citi, vor ști că totul este posibil, că durerea, suferința, revolta pot fi transformate în lucruri bune, că se poate, că sunt puternici și totul este în mâinile lor, că modul în care decid ei le va contura viitorul, chiar dacă viața a decis pentru ei niște lovituri grele: „Tare m-aș bucura dacă ar ajuta pe cineva, fără să pară a laudă, dar chiar sunt mândră, pe mine ca părinte m-a ridicat foarte mult faptul că el a reușit să lupte, să facă ceva cu viața lui.”

Povestit de: Zinaida Mahu