După decesul soţului sau soţiei, trecem prin mai multe etape până reuşim să ne adaptăm la schimbarea tristă din viaţa noastră. Emoţiile sunt copleşitoare şi ştim deja că acestea sunt tristeţe, furie, vinovăţie, anxietate (o stare de disperare emoţională), neajutorare şi dor.
În copilăria mică – între 3 şi 6 ani – copiii nu pot să raţioneze logic cu privire la cauză şi efect. Ei nu pot să înţeleagă cauzele reale ale dispariţiei unuia dintre părinţi, ei sunt confuzi în legătură cu decesul unui părinte. În schimb, copiii mici pot să facă legături între două evenimente care s-au întâmplat apropiat în timp, chiar dacă între ele nu există o relaţie cauză-efect. De exemplu, ei pot să creadă că mama (sau tata) a murit pentru că ei au fost obraznici sau pentru că s-au purtat urât. Rolul părintelui ce rămâne alături de copil este să îi explice copilului că el, copilul, nu are nicio vină pentru ceea ce s-a întâmplat şi să-l ajute să îşi exprime tristeţea, să îi fie alături cu căldură şi înţelegere. Adultul îl poate ajuta în mod direct manifestându-şi propriile emoţii (să plângă fără să se ascundă), explicându-i celui mic că este normal să facem asta pentru că suntem foarte trişti şi ne e dor, asigurându-l în mod constant că e iubit şi protejat.
Discutând în permanenţă prin poveşti şi jocuri, copiii mici pot începe să înţeleagă emoţiile şi cauzele acestora. Se pot folosi diverse jucării, plastilină, pentru a construi scene de familie, astfel ajutând copilul să „vadă” mai uşor că nu e singur, că îi are alături pe ceilalţi membri ai familiei (celălalt părinte, fraţi sau surori, bunici) şi de asemenea se poate reprezenta simbolic şi părintele decedat care îl va proteja, chiar dacă fizic nu mai e prezent. Copiii mici au o „gândire magică” ce îi poate ajuta să integreze mai uşor dispariţia, însă poveştile să fie spuse cu atenţie şi cu delicateţe, cu explicaţii şi răspunsuri, astfel încât copilul să îşi poată înţelege şi propriile sentimente. Copiii învaţă prin modele, deci e important să avem grijă cum ne comportăm cu ei şi cu noi înşine, pentru că ne vor imita.
În cazul în care copilul devine furios, e semn bun pentru noi – el îşi manifestă frustrarea şi durerea prin exteriorizare, e prea greu pentru un suflet mic să conţină emoţii puternice. Copilul trebuie susţinut cu iubire, păstrând limite – agresivitatea nu trebuie să devină un obicei, însă e sănătoasă în mediul securizat al familiei, în prezenţa părintelui sau a altei persoane de încredere pentru copil. Îl putem ajuta cu stabilirea unui moment pe zi când poate fi „un copil furios”.
O altă modalitate de a ajuta copiii să îşi exprime emoţiile este desenul. Îl putem ruga, atunci când îl vedem trist, să deseneze emoţia – în felul acesta copilul se eliberează, o vizualizează cumva, apoi o îndepărtăm în modul în care copilul alege – rupem hârtia şi o aruncăm sau o păstrăm şi o mai folosim şi altădată.

Pentru copiii de vârstă mijlocie – între 6 şi 11 ani – jocul este important, dar şi activităţile fizice. Procesarea doliului la această vârstă poate fi uşurată prin sport – ajută pentru o stare generală de bine mai accentuată. Sportul poate fi o cale de a scăpa de tensiunile acumulate, tensiuni generate de anxietatea de a nu şti ce să facă cu emoţiile sale, cum să le exprime în prezenţa adultului ce suferă şi el cumplit după pierderea partenerului.
Rutina unui program zilnic, pentru copil înseamnă stabilitate emoţională şi siguranţă, plus contactul cu cei de aceeaşi vârstă, element important pentru copilul care trebuie să se readapteze la noua configuraţie a familiei şi să o transforme încet-încet în normalitate.
Copiii de vârstă mijlocie au o gândire mai flexibilă, se pot oferi voluntari să ajute în casă sau la mici cumpărături, să fie de folos mamei singure. Responsabilizarea copilului e bine sa fie făcută în limitele normale vârstei sale – să nu preia mai mult decât poate. În afara faptului că devin „utili” , împărţirea de sarcini cu mama/tata poate fi prilejul de a discuta despre părintele decedat, despre cum acesta ar fi fost mândru de el, copilul său. E important pentru copil să poată vorbi, pentru că va integra mai uşor în viaţa sa pierderea – după cum ştim cu toţii, pierderea partenerului (a părintelui în cazul copilului) e ceva cu care trebuie să ne obişnuim să trăim şi nu ceva ce trebuie ascuns şi evitat. Cu cât va vorbi mai mult acasă despre ceea ce s-a întâmplat , cu atât îi va fi mai uşor să vorbească şi la şcoală cu colegii, dacă aceştia îl vor întreba.
Important de reţinut – copilul nu trebuie forţat să vorbească dacă refuză. Probabil este atât de marcat de pierderea părintelui încât se află într-un blocaj emoţional. Cu cât insistăm mai mult, cu atât va refuza mai tare. Copilul trebuie respectat şi înţeles. Îl putem stimula cumva ca să se exteriorizeze prin alte metode: să ne uităm împreună la poze (doar dacă vrea), să scriem împreună într-un jurnal cu amintiri, sau să îi sugerăm să aibă un caiet în care să scrie/un bloc de desen/să deseneze (la 11-12 ani copii pot începe să scrie în jurnale) zilnic despre trăirile lui, asigurându-l că nu îi vom invada intimitatea şi că îi dăm libertatea de a ni-l arăta sau nu. Copilul e probabil mult prea speriat şi nu numai de decesul părintelui, ci mai mult de indisponibilitatea noastră emoţională, pentru că da, cu toţii suferim, însă a suferi după cineva pe care l-ai iubit e normal şi fiecare se manifestă în felul său. Orice emoţie e acceptată acasă, este locul cel mai sigur din lume.
Reacţia părinţilor rămaşi alături de copii influenţează foarte puternic capacitatea copilului de a-şi reveni, iar relaţia bună şi legătura strânsă îi ajută şi îi suţin în recuperarea emoţională.
Ascultaţi-i pe copii cu atenţie şi acceptare, răspundeţi la întrebările lor cu sinceritate şi arătaţi-vă vulnerabilitatea, fiţi sinceri şi deschişi, oferiţi-le sprijin de câte ori vi-l solicită şi urmăriţi-le cu atenţie reacţiile pentru că ei nu întodeauna ştiu să se exprime, sunt mici şi speriaţi.
Şi nu uitaţi să îi spuneţi zilnic TE IUBESC. SUNT AICI LÂNGĂ TINE.

Articol scris de psih. Claudia Pușcaru.