Inapoi la Resurse utile

Putem merge la o petrecere în perioada de doliu?

I-am întrebat pe prietenii noștri de pe pagina de Facebook , copii care au pierdut un părinte și oameni care și-au pierdut partenerul de viață mult prea devreme: “La cât timp după pierderea celui drag ai putut merge la o petrecere (a firmei, botez, nuntă, revelion, zi de naștere)?” Iată răspunsurile lor:

“După 1 an și puțin. Acolo mi-am dat seama că fiecare melodie mă făcea să mă gândesc la el …si am realizat ca nu i-ar fi placut sa ma vada asa trista la o masa, doar cu ochii dupa copil. I-ar fi placut sa ma vada frumoasa, dansand. Si plangeam si dansam” (Lavinia)

“La 2 luni de la moartea mamei si 2 ani de la moartea tatalui, eu am facut cununia civila. O tot amanam si o rugam pe mama sa lupte cu boala si sa se faca bine sa o am macar pe ea la nunta. Nu mai dorea sa lupte. Suferea mult dupa pierderea tatalui. Nu s-a mai ingrijit de sanatate si s-a stins. La 2 luni am facut cununia…ne mutam in casa noua si am vrut sa ne cununam inainte; am dat o masa in noua noastra casa. Dupa un an am facut si nunta. Am mers la mormantul lor inainte si eram necajita ca nu ii am in acea zi.

Dar de undeva de sus știu că au fost amândoi lângă mine în ziua nunții.

Am avut sustinere foarte mare din partea familiei ramase. Suntem numerosi si prezenta si surprizele lor au fost memorabile. Inainte de nunta mea am mai fost la nunta unui verisor la aproape un an dupa decesul mamei si mi-a fost greu sa dansez, dar incurajata de unchi care ne incuraja am inteles ca viata merge mai departe si parintii nu ar fi bucurosi de sus sa ne vada ca suferim. Iar faptul ca am ales sa dansam nu a insemnat ca nu le respectam amintirea. Iar la nunta mea care a fost la un pic peste un an am dansat toata noaptea. Am fost foarte bucuroasa sa am alaturi atatia oameni din familia mea, a sotului si prieteni.” (Rodica)

“Fiica mea avea majoratul la 40 de zile de la inmormantarea tatalui ei si sotului meu. Nimeni n-a vrut petrecere, dar tot am organizat ceva acasa pentru ea, cu colegele apropiate, fara familie. apoi,

după vreun an și jumătate, îmi lipseau adunările cu familia în jurul unei mese, cu ocazie și fără, dar nu din cele cu colivă și lumânări

de care eram exasperati deja, asa ca, de ziua mea, ca sa nu pot fi refuzata, le-am cerut sa ma scoata in aer liber. Am facut o drumetie si o masa in aer liber, vara, cu mama, fratii, copiii lor. Sunt singurii impreuna cu care am suferit si ne-am vindecat si la ei inca pot merge la eveniment. La o nunta foarte apropiata si asteptata am fost dupa 3 ani si a fost fain cu toti cei care ne-au mai ramas pe aproape. Altfel si

ieșirile de la serviciu sau din alte familii îmi par fără rost pentru mine

Dar nici inainte nu prea mergeam la ce nu mi se potrivea. E mai faina o drumetie in natura sau un spectacol de muzica sau teatru. Totusi, imi lipseste ades dansul. Dar si asta poate fi gasit chiar ca activitate de fitness daca m-as lua un pic pe sus sa merg la zumba unde nu e neaparat nevoie de pereche.” (Silvia)

“La 4 luni dupa decesul sotului am mers la un botez, la niste prieteni. Erau toti prietenii din gasca noastra si stiu ca si el si-ar fi dorit sa mearga. Am plans toata seara, nu am fost eu, dar avand prietenii langa mine, a trecut seara mai usor. Dupa petrecere am iesit la o plimbare prin oras si am plans, m-am descarcat. Nu am dansat la botezul ala. La 5-6 luni dupa deces, am fost la o nunta, a unei bune prietene. Am vrut sa fiu alaturi de ea si la nunta asta am dansat, m-am simtit bine, nu stiu daca am facut bine sau nu, dar eu asa am simtit. Am mai avut evenimente si am fost cu tot dragul. Ne placea sa ne ducem la toate petreceri si sa fim fericiti” (Mihaela)

“La aproape 6 luni, ne-am dus eu si fiica mea la un botez, nu pot sa spun ca m-am simtit bine, dar am avut familia aproape si a fost ok. Nu poti la infinit sa refuzi invitații, te duci tu cu durerea ta, pe care, dupa parerea mea, am sa o port toata viata.” (Corina)

“La un an și o luna am participat la nunta unei prietene.

Chiar dacă am fost puțin rezervată in a participa, am realizat ca mi-a făcut tare bine sa ma aflu acolo.

Invitația am primit-o la doua luni după moartea soțului și in acel moment nu concepeam sa mai merg la o petrecere, pentru mine era totul terminat și închis . Dar, in decursul anului de doliu, am înțeles ca treptat trebuie sa ma întorc la viață, sa descopăr lucruri și activități care îmi fac bine și placere. Ca nu pot rămâne închisă in acea durere, pe care o voi purta mereu in suflet și ca trebuie sa învăț sa o iau de la capăt.” (Valentina)

“Sotul mi-a murit pe 8 octombrie si prima iesire a fost de 8 martie. M-au scos niste prietene cu forta aproape, dar am avut ochii in lacrimi tot timpul, mai ales ca in 6 martie ar fi fost ziua lui de nastere” (Paula)

“La aproape 2 luni dupa. Avusesem cumpărate bilete la un spectacol, Lord of the dance, le cumpărase soțul meu, cadou pentru 8 Martie. Am mers, venise tata cu mine, am plâns tot spectacolul. Pe urmă imediat, a urmat ziua de naștere a unui prieten si am onorat invitația, dar m-am simțit bine. Eram alaturi de prietenii noștri si au știut să mă “trateze” atat de bine. Seara acasa, iarăși am plâns. Viata merge inainte, cu toata durerea, este greu, pentru ca mereu esti cu senzatia aceea de lipsa,

esti incomplet/ă la asemenea evenimente, dar nici izolarea nu este o soluție.

Tata, Dumnezeu sa il odihnească, mereu spunea că doliul este în sufletul nostru, dar trebuie să trăim. Nu mi-a parut rau așadar, ca am mers pe urma si la alte petreceri, suferința si durerea oricum le aveam in suflet, dar am invatat sa traiesc cu ele” (Laura)

“La 8 luni dupa ce a murit sotul meu, 11 luni dupa ce a murit mama. Cumnata mea ne-a luat, pe mine si pe copii, in Germania, ca sa ne simtim mai bine. Abia atunci, la rugamintile ei, am reusit sa scap de hainele negre. Si nu le purtam de ochii lumii, niciodata n-am fost adepta doliului ca “asa e bine” . Eram, eu, pustie in sufletul meu, si nu imi mai doream nimic. Ea, cumnata mea, sora celui care murise, m-a scos din starea de “nu-mi pasa de nimic, nu mai vreau nimic”. Dar, cred ca au mai trecut cativa ani, pana mi-am revenit, rezonabil”(Ana)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi la Resurse utile

Abonare la Newsletter

Holler Box