Priscila are în voce un calm și o seninătate liniștitoare, te simți ocrotit și în siguranță povestind cu ea, știi că te înțelege în mod autentic și speri că te va ajuta să găsești răspunsuri pentru întrebările care ți se par imposibil de descifrat. O războinică tăcută care și-a câștigat înțelepciunea în ani lungi de lupte grele cu sine și cu lumea – cauți să-i fii în preajmă ca să te molipsești de curaj, putere și optimism.

Este alături de Asociația Există viață după doliu, în calitate de voluntar, de aproape 5 ani. A decis să se implice pentru că a învățat din experiența proprie că cel mai bine poți fi ajutat de cei care au trecut prin ce treci, de cei care au trăit ce trăiești. O motivează faptul că poate oferi grijă, dragoste, că poate împărți cu alții ceea ce a dobândit atât de greu.

Priscila Lipciuc: „Este foarte ușor să ajuți!”

Dar satisfacția pe care i-o aduce voluntariatul izvorăște mai ales din momentele în care vede evoluția uimitoare a celor cărora are oportunitatea să le dăruiască din experiența ei și să le ofere sprijin în momente de cruntă deznădejde.

Puterea, curajul și credința Priscilei că lucrurile se pot așeza trecând prin suferința inimaginabilă a pierderii partenerului de viață sau a părintelui, pătrund și ies la suprafață printre ani lungi de durere și singurătate, însoțitori intimi în călătoria ei către cea care este astăzi: implicată, altruistă, înțelegătoare, un profesionist și un părinte complet. În urmă cu aproape 15 ani, a rămas văduvă, împreună cu cei patru copii ai familiei. Ea avea 29 de ani, gemenii aveau abia două luni, sora lor avea 2 ani, iar fratele mai mare – 7 ani.

De atunci, Priscila se reconstruiește și construiește oameni frumoși în cei patru copii ai săi, oameni empatici, puternic

i. Scriu împreună, zi după zi, file de viață – despre iubire, despre păsare, despre găsirea echilibrului și despre armonie. Caută să gândească proiecte simple în care se pot implica copiii, ai ei dar și ai altora, creând o comunitate de bine și contribuind la modelarea unei generații mai conștiente, mai empatice, mai aproape de ceilalți.

Așa a apărut și proiectului de final de an 2019. Crăciunul este o perioadă extrem de dificilă pentru oamenii care trăiesc cu dorul. Printre beneficiarii asociației a identificat 10 familii în care mame singure îngrijesc copii sub doi ani – o viață care îi este mult prea cunoscută. A vorbit, a ascultat, s-a împrietenit, și-a împărțit sărbătorile cu aceste familii fiindu-le alături online. Le-a rugat să-i transmită adresele lor pentru a le trimite câte o felicitare de Crăciun.

Apoi, împreună cu copiii și cu prietenii ei cărora le-a distribuit numele și adresele primite, au pregătit mici cadouri-surpriză pentru acele familii: ceva ce poate nu s-ar gândi în acele momente să-și cumpere sau chiar nu și-ar permite – un parfum, o bijuterie, o trusă de machiaj, dar și felicitări, calendare cu motto-uri, cărți pentru copii, CD-uri cu muzică de Crăciun sau cartea Povești tinere, scrisă la doar 12 ani de fiica Priscilei, Ioana Teodora Lipciuc. O mână de oameni pentru altă mână de oameni. Din suflet, cu drag, închizând în colete emoții pozitive, speranțe de mai bine, gânduri bune, sprijin necondiționat și un strop de împreună.

Priscilei i-au plăcut dintotdeauna cerceii. Când a rămas văduvă la 29 de ani, o prietenă bună îi tot trimitea cercei: „Mă enerva, pentru că nu mai aveam de gând să port și știam că înțelege asta. Mesajul ei era, însă, clar: Vei purta din nou cercei. S-a dovedit că a avut dreptate.”

Așadar, deși nu îi contestă importanța, Priscila nu a urmărit prin proiectul său de Crăciun ideea de a oferi un ajutor material, ci mai degrabă acel sentiment extraordinar că cineva s-a gândit la tine atunci când tu nu te mai gândeai, au oferit daruri nu neapărat indispensabile, ci care să reclădească încrederea într-un viitor normal.

Aceste gesturi simple au creat trăiri extraordinare, pe care Priscila le povestește cu emoție în glas: „După ce a primit pachetul, mi-a spus o doamnă: E prima dată când am primit o felicitare de Crăciun! Nu mi-a mai oferit nimeni până acum, deși mi-am dorit mereu… Vedeam în filme cum alții primesc și mă gândeam ce frumos ar fi să primesc și eu cândva.”

O mamă singură care locuiește peste hotare, după ce a primit pachetul pregătit de Priscila și complicii ei, i-a spus că este foarte bucuroasă, că acest gest este o mare încurajare pentru ei, iar fiului i-a spus:

Dacă știu că există oameni buni în lume, am încredere că și tu vei reuși să fii bine.

Priscila spune des: I’m here for you. Asta i-a spus și unei fete tinere, cu gemeni, cu ambii părinți bolnavi de cancer, într-o seară în care a întrebat-o timid dacă pot vorbi puțin. Nu îți imaginezi cât înseamnă pentru mine, nu mi-a mai spus nimeni asta până acum!, i-a răspuns.

Ca persoană văduvă, unul dintre puținele lucruri care îți rămân este demnitatea – persoanele văduve nu arată că suferă, lasă impresia că se descurcă, că „au trecut peste”, că „își reclădesc viața”. Dar nu este așa. Durerea, singurătatea, deznădejdea – sunt extrem de reale și de prezente în viața acestor oameni, acestor familii. Este nevoie de o educare a societății în acest sens, de o formare a profesorilor care să știe cum să ajute copiii din clasele lor atunci când trec prin doliu, de instituirea unor servicii de sprijin la nivel administrativ.

„E foarte ușor să ajuți!”, spune Priscila, „E ceva ce fac și pentru mine și familia mea, nu e caritate. Îmi implic copiii în aceste proiecte, e un mod de a le cultiva empatia, de a le arăta că pierderea lor a fost și o șansă de a deveni mai puternici. Mulți oameni cred că e foarte greu să ajuți, că trebuie să ai o anumită structură emoțională pentru a rezista în calitate de voluntar, să vezi greutăți, suferință… dar nu-i nevoie, uneori e nevoie de o adresă și un nume!”

Poveste spusă de: Zinaida Mahu