Ma numesc Oana, eu am 34 de ani si durerea mea are 18 ani.

Acum 18 ani mi-am pierdut tatăl.

Ea, durerea nu a disparut niciodata. Sa zicem doar ca am invatat sa traiesc cu ea si sa o accept in viata mea.
Am avut o copilărie liniștită, nu aveam de toate, dar aveam 2 parinti care ma iubeau si imi erau alaturi.
Pe la 14 ani ai mei au hotarat sa divorteze. Universul meu a inceput sa se clatine. Noroc ca am parinti foarte ok care au avut grija sa fie langa mine cat de mult s-a putut.
Dupa ce am terminat clasa a 8-a am plecat doar eu si tata in vacanta. Doar noi 2, am plecat sa vizitam toate rudele.
Era foarte mandru de mine. Intrasem la cel mai bun liceu din oras. Dupa ce ne-am intors, au inceput durerile de cap.
Locuiam intr-un oras mic. Prima data l-au tratat de curent, apoi de depresie, ca in final sa il trimita la un spital mai mare dintr-un alt oras si sa aflam ca avea o tumora pe creier. Minunat!

Aveam 15 ani, eram primul an de liceu si tata era grav bolnav.

Facem cu mama mea drumuri doar ca sa il vad. L-au operat. Imediat dupa, nu prea putea vorbi. In urma operatiei a fost afectat centrul vorbirii, centrul echilibrului si memoria.
Refuz sa imi amintesc de acea perioadă și nu știu cât a durat. Cred ca era toamnă. Ce stiu e ca de Craciun mama mea imi facuse cadou o bluza neagra.

Foarte multi ani am urât culoarea negru.

Tot in acea perioada stiu ca tatal meu s-a uitat la mine si mi-a zis ca sunt secretara lui. Mă doare și astăzi faptul că nu mai știa cine sunt. Și nu își amintea că micul meu dejun preferat erau ouăle fierte moi. Și că am fost amândoi într-o vacanță …
Imediat dupa Craciun si-a revenit putin, iar de ziua mea, in februarie, aveam sa il vad pentru ultima data in casa in care am crescut.

Eram cel mai fericit copil de pe Pământ: eram cu părinții mei de ziua mea.

Cum am aflat ca tumoarea e cancerigena? Ascultand pe la usi. Cred ca nimeni nu ar fi putut sa imi dea vestea ok.
Dupa ziua mea, a inceput sa se simta din nou rau, iar in primavara am plecat in excursie cu colegii de la scoala. S-a stins in ziua urmatoare venirii mele din excursie.
Nici nu știu exact în ce zi a murit. Ce stiu e ca ori data in care a murit ori data la care a fost ingropat a concis cu data cand ai mei s-au casatorit civil, o zi de mai.
Ce a urmat dupa? Multa durere bagata sub preș si o mamă care incerca cu rasputeri sa ma tina pe linia cea dreapta, pentru ca recunosc nu stiam in ce directie sa ma indrept.
Primii 2 ani am fost un copil rebel, din clasa a 11-a m-am mai linistit. Durerea era inca acolo. Aveam nopti intregi in care plangam pana dimineata fara oprire.
Am terminat liceul. Am mers la facultate intr-un oras mai mare. Nu m-am ‘pierdut’ nici acolo, doar ca am inceput sa ma indragostesc, dar niciodata de baieti de varsta mea, ci mult mai mari. Pentru că mereu il cautam pe el, pe tatal meu. Despartirea de fostul iubit din acea perioada a fost durereoasa pentru ca in mintea mea era mereu el, tatal meu.

Cand eram in anul 2 de facultate era sa o pierd si pe mama mea. Era la un prag de cancer.

Eram in sesiune cand ea a fost operata.
Anii au trecut, aveam deja vreo 25 de ani, iar framatarile erau tot mai dese. Noptile de plans se indeseau. Eu m-am intors in orasul natal, iar in fiecare seara ma duceam in camera mamei mele dupa ce adormea, o pupam si verificam daca respira, in fiecare seara,mult timp.
Imi doream sa ma vindec si imi doream sa traiesc. Am inceput sa imi dau seama ca tot ce ascundeam sub preș incepea sa iasa afara si sa imi afecteze viata de zi cu zi: toata ziua planegam si totul era ‘negru’. Nu stiam ce trebuie sa fac si incotro trebuie sa ma indrept. Pe atunci psihoterapia era la inceput. Am cautat pe internet mult si am dat de un cabinet. Rapid am facut o programare.
Nu e o rusine sa mergi la psihoterapie.

Cum există croitor pentru cusut, stomatolog pentru dinți, pentru minte si suflet există psihoterapie si credință.

Oamenii aia au studiat si au invatat ca sa ajute alti oameni la randul lor. Nu esti nebun daca mergi la psihoterapie? Nu, in niciun caz? Sau ce, esti nebun ca ti-a murit un parinte sau cineva drag? Nu, doar ca lucurile acestea dure eu nu le-am putut gestiona singura.
A urmat o perioada dureroasa. Ca sa fiu bine trebuia sa scot tot ce era sub preș si sa ma confrunt cu toate lucrurile pe care multi ani le-am ascuns.
Am trait acea perioada de doliu pe care eu nu mi-an dat dreptul sa o traiesc la acel moment. Cumva nici nu stiam de ea. Nu a fost usor deloc, dar nu am uitat nici o clipa de scopul meu: vreau sa ma vindec. Toate lucrurile acestea le-am facut sub supravegherea unui psihoterapeut.

Stiam ca pe tatal meu nu mai pot sa il aduc inapoi, dar imi puneam o gramada de intrebari: De ce eu? De ce mie?De ce doare atat de tare?

Durerea ma ingenunchia la propriu si la figurat.
Mi-am dorit de multe ori sa dispar de pe fata Pamantului, dar de si mai multe ori mi-am dorit sa ma vindec, mi-am dorit sa traiesc. Am facut cativa ani buni de psihoterapie si mult lucrat mult eu cu mine. Am citit multe carti de dezvoltare personala, iar in ultima perioada am facut coaching. Perioada de coaching cumva a inchis ciclul.
In toti acesti ani am invatat ca am ‘aripi’, le-am vazut, le-am folosit, am zburat, dar am si cazut.
Am invatat ca e ok sa cazi, sa te doara, ca lucruri care nu tin de noi nu le putem schimba si ca in afara de un consum interior altceva nu se intampla. Daca e ceva ce pot schimba sunt eu si actiunile pe care eu le fac. Ca lucrurile sa fie ok trebuie eu sa fiu ok.
Daca ma sunt normala?Asta ma intreb si eu cateodata, dar da 🙂
Acum sunt bine.

Recent m-am căsătorit cu un bărbat de vârsta mea, în care nu îl mai văd pe tatăl meu,

pe care nu mai vreau sa il imbrac ca pe tatal meu, pe care il iubesc din tot sufletul si care ma iubeste.
Sunt foarte convinsa ca de acolo de unde e tata e foarte mandru de mine si de toate lucrurile pe care le-am realizat. Sunt convinsa ca imi e alaturi in fiecare secunda si niciodata el nu va fi pentru mine la trecut. El este in continuare prezent si asa va fi pana la sfarsitul vietii.

Iti multumesc ca mi-ai dat ocazia sa iti scriu. Scriind randurile acestea am realizat cat de mult m-am schimbat si cate lucrurile minunate am realizat pentru mine.