Copilăria durează cât viața părinților noștri. Cât timp avem cui spune “Mamă” sau “Tată”, ne simțim în siguranță, pentru că suntem ai lor și sunt ai noștri, fie că avem 10 ani, 30 de ani sau 50 de ani. Părinții ne învață empatia și dragostea, ne explică despre lume și viață, ne ajută să devenim oameni. De aceea, pierderea lor este considerată una dintre cele mai dificile experiențe prin care trece un om într-o viață.

Ce putem facem pentru copiii afectați de pierderea unuia dintre părinți? Responsabilitățile sunt împărțite între familie, școală și societate.

Să îi ajutăm să se simtă în siguranță

părintele rămas trebuie să aibă grijă de propria sănătate fizică și psihică, pentru a nu îngrijora suplimentar copilul. Membrii familiei pot comunica mesaje pozitive: “Suntem aici și vom avea grijă de tine, ești în siguranță”. La fel de important este ca membrii familiei să nu facă în primul an schimbări majore în viața copiilor (renovare, mutare, transfer la altă școală). Copiilor între 3-6 ani trebuie să li se explice clar că nu e vina lor că mama sau tata au plecat. Se pot folosi diverse jucării, plastilină, pentru a construi scene de familie, astfel ajutând copilul să „vadă” mai uşor că nu e singur, că îi are alături pe ceilalţi membri ai familiei (celălalt părinte, fraţi sau surori, bunici) şi de asemenea se poate reprezenta simbolic şi părintele decedat care îl va proteja, chiar dacă fizic nu mai e prezent. Copiii învaţă prin modele, deci e important să avem grijă cum ne comportăm cu ei şi cu noi înşine, pentru că ne vor imita.

Să îi ajutăm să aibă un confort al vieții zilnice și o rutină “normală”

casă, mâncare, rechizite, haine, jocuri (chiar dacă acum e doar un singur venit în casă), pentru a se putea ocupa în continuare de educația școlară. Rutina unui program zilnic pentru copil înseamnă stabilitate emoţională şi siguranţă. La școală, cadrele didactice trebuie să mențină disciplina obișnuită, așteptările și standardele academice, totuși acest lucru trebuie temperat prin compasiune pentru efectul adânc și puternic al pierderii persoanei dragi. Comunicați mesaje de genul: ‘Știu că treci printr-o perioada dificilă, dar ne așteptăm să te porți în continuare în mod responsabil și respectuos. Mă aștept să îți rezolvi temele în cel mai bun mod posibil. Suntem dispuși să îți oferim sprijinul nostru în orice fel ne este posibil.’ Obiceiurile și limitele îi pot reda senzația de confort copilului, dar pe de altă parte pot deveni și sufocante în situația în care nu există flexibilitate din partea profesorilor

Să îi ajutăm să nu mai simtă durere sufletească,

să primească ședințe de consiliere psihologică atât timp cât e necesar, să cunoască alți copii care sunt în aceeași situație. Indiferent de vârstă, copiii au nevoie să fie încurajați să își exprime emoțiile negative într-un mediu securizant, fără să fie certați că plâng sau încurajați să “fie tari”.
Copilul trebuie susţinut cu iubire, păstrând limite – agresivitatea nu trebuie să devină un obicei, însă e sănătoasă în mediul securizat al familiei, în prezenţa părintelui sau a altei persoane de încredere pentru copil. Îl putem ajuta cu stabilirea unui moment pe zi când poate fi „un copil furios”. Îl putem ruga, atunci când îl vedem trist, să deseneze emoţia – în felul acesta copilul se eliberează, o vizualizează cumva, apoi o îndepărtăm în modul în care copilul alege – rupem hârtia şi o aruncăm sau o păstrăm şi o mai folosim şi altădată. (Claudia Pușcaru, psiholog)

Copiii au nevoie să simtă că au control asupra propriei vieți, de aceea e important să fie implicați în decizii, fără să fie împovărați cu mesaje precum “De acum, tu ești bărbatul casei”, “Nu ai voie să plângi, pentru că ești mare”. Copilul nu trebuie forţat să vorbească dacă refuză. Copilul trebuie respectat şi înţeles. Îl putem stimula cumva ca să se exteriorizeze prin alte metode: să ne uităm împreună la poze (doar dacă vrea), să scriem împreună într-un jurnal cu amintiri sau să îi sugerăm să aibă un caiet în care să scrie/un bloc de desen/să deseneze (la 11-12 ani copii pot începe să scrie în jurnale) zilnic despre trăirile lui, asigurându-l că nu îi vom invada intimitatea şi că îi dăm libertatea de a ni-l arăta sau nu.

Să îi ajutăm să copilărească, să se distreze, să trăiască la fel ca orice alt copil de vârsta lui.

Sportul poate fi o cale de a scăpa de tensiunile acumulate, tensiuni generate de anxietatea de a nu şti ce să facă cu emoţiile sale, cum să le exprime în prezenţa adultului ce suferă şi el cumplit după pierderea partenerului. În timpul liber și în pauzele de la școală, copiii au dreptul să alerge, să cânte, să se joace și să iasă cu prietenii fără a se simți vinovat.

O excursie cu părintele și frații alături de alte familii monoparentale poate fi modul perfect în care cunoaște alți copii aflați în aceeași situație ca a lui, în care descoperă locuri noi și hobby-uri noi, dar își dezvoltă și anumite abilități de socializare. Pentru familiile cu venituri mici, există excursii foarte accesibile și tabere terapeutice gratuite.

Să îi ajutăm să aibă din nou încredere în sine, să nu se simtă inferior sau complexat pentru că acum este „orfan”

În munca din gospodărie, responsabilizarea copilului e bine sa fie făcută în limitele normale vârstei sale – să nu preia mai mult decât poate. În afara faptului că devin „utili” , împărţirea de sarcini cu mama/tata poate fi prilejul de a discuta despre părintele dispărut, despre cum acesta ar fi fost mândru de el, copilul său. La școală și în lume, contactul cu cei de aceeaşi vârstă îl ajută pe copil să se readapteze la noua identitate a familiei şi să o transforme încet-încet în normalitate. Grupurile de sprijin și dezvoltare personală oferă cadrul în care copilul poate să își dezvolte încrederea în propriile calități, în ceilalți oameni și în viitor.

Acest articol a fost publicat și în Revista BLU (aprilie-mai 2019)– distribuită gratuit în farmaciile Sensiblu