Inapoi la Resurse utile

De ce scriu despre pierderea mea?

Motivul pentru care scriu este unul simplu: știu acum că nu sunt singura care a trecut prin durerea pierderii omului iubit și îmi doresc ca cei care vor citi să știe că, undeva, cândva, o femeie care și-a iubit cât cerul și pământul bărbatul a putut și, deși acum pare imposibil și dureros, vor trece și ei.

Cine e Phoenix?

După moartea soțului meu m-am trezit într-o lume în care deși toate erau la locul lor, și soarele, și luna, și ziua, și noaptea, nimic nu mai era la fel. Nimeni și nimic nu reușea să mă liniștească puțin, puținel, un gram măcar. Toți îmi spuneau că știu, că înțeleg. Serios? Ce știi tu despre durere, despre neputință, despre furie, despre deznădejde, despre disperare? Și ce știi tu despre moarte?

Imediat după înmormântare, când am rămas singură, am început să caut tot felul de scrieri ca să înțeleg ce i se întâmplă lui și ce se întâmplă cu mine. Am găsit multe, foarte multe articole sau cărți despre moarte – credințe, superstiții, religii, teorii, presupuneri și despre doliu – definiție, etape, caracterizare, simptome. Dar efectiv ce trăiam eu, cum să trăiesc eu, ce să fac eu, cum să supraviețuiesc eu care nu eram în stare nici măcar să mă îmbrac singură, nu am găsit.

Nimeni nu m-a învățat cum să trăiesc atunci când singurul lucru pe care mi-l doream era să fiu cu el. Nimeni și nimic nu putea să îmi aducă o licărire de viitor, totul se învârtea in jurul ideii că azi, cel târziu mâine mă va lua la el. Am simțit în zilele acelea că, dacă voi supraviețui, trebuie să fac ceva pentru cei care trec prin asta. Am citit cu disperare tot ce îmi cădea în mână, voiam să văd cum au reușit alți oameni să treacă prin ceea ce la mine d-abia începuse, pentru că, deși eram convinsă că EU nu voi trece, mulți, foarte mulți oameni trecuseră. Puțin, foarte puțin concret.

Nu mă interesa ce va fi peste un timp, mă interesa viața clipă de clipă. Știți cât de lungi pot fi clipele? Cum să te gândești la ce va fi la anul, când pentru tine nu există mâine? Mintea ta nu poate ajunge până la mâine. E atât de îndepărtat mâine când tu simți constant că ești mort, când ochii nu ți usucă deloc, când de atâta plâns vezi doar negru, când corpul nu știi dacă mai este al tău, de fapt nici nu știi că mai ai corp, nu ți-e foame, nu ți-e sete, nu auzi, nu vezi, nu înțelegi, practic nu exiști! E altcineva în corpul tău, tu ai murit atunci.

Citind și citind m-a ajutat să recunosc că eram într-o situație din care puteam să ies sau puteam să rămân acolo. Am hotărât că trebuie să-mi trăiesc doliul așa cum vine, cu plâns, cu furie, cu neputință, cu durere fizică și psihică. Era doliul meu și nimeni altcineva nu l-a mai trăit ca mine. Fiecare e unic, la fiecare e altfel și totuși la fel la toți.

M-am legat cu lanțuri de pomenirea lui, i-am dedicat altare peste altare, în fiecare cameră, afară la locul din grădină unde a murit, la cimitir. Toate gândurile de viitor se îndreptau doar spre următoarea pomenire și spre cimitir. Am adunat toate fotografiile cu el și am îmbrăcat toată casa cu el. Nu exista nicio cameră și niciun perete fără el. Deși nu era cu mine, era peste tot. În casă, afară, în portofel, pe telefon, pe laptop, la gâtul meu, în inima mea. Am recitit cu o patimă nebună zecile de scrisori din tinerețea noastră, le-am retranscris și am trăit cu ele seară de seară. I-am scris în fiecare zi despre durerea sfâșietoare, despre dorul care mă topea, despre iubirea mai mare, tot mai mare pe care i-o purtam.

Va continua …

Comment (1)

  • Gheorghiescu Reply

    Fffd frumos……ma regăsesc aproape in totalitate.astept cu nerăbdare continuarea……..si un multumesc din tot sufletul meu.

    mai 28, 2020 at 10:34 am

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi la Resurse utile

Abonare la Newsletter

Holler Box