O frumoasă zi de vară din anul 2017 avea să devină cea mai tristă și cea mai urâtă zi din viața mea. Aveam 50 de ani.
La 15 ani, inima mea a început să bată mai tare în prezența lui. Eu eram în primul an de liceu, iar el în ultimul. Mai, 1982. Tot în luna mai, dar 1986, ne căsătoream civil, eu aveam 19 ani, el avea 22, eu învățătoare, el ofițer. Doi copii
care așteptau primul lor copil, o fetiță care a venit în octombrie. Dupa 5 ani venea și băiatul. Am iubit 35 de ani un singur bărbat, bărbatul inimii mele și am fost iubită tot atâția. Am fost fericită. Am cunoscut iubirea adevărată. Eram
doar noi doi și lumea toată era a noastră.
Moartea lui a fost un șoc, un bărbat perfect sănătos a plecat într-o fracțiune de secundă. Nimic nu anunța ceea ce a fost, nici măcar o durere mică de cap. Plec la serviciu și las dormind un bărbat pe care aveam să-l revăd mort. Nimic
nu m-a pregătit pentru ce a fost și pentru ce urma. Era infernul și eu tocmai intrasem în el, singură. Durerea mea a fost cumplită, sfâșietoare.

Moartea m-a căutat, m-a urmărit, puțini dintre cei care au fost alături de mine mi-au dat șanse de supraviețuire, cu atât mai puțin de revenire. Fiecare zi ce trecea aducea cu ea, din subconștient, puterea trecerii prin iad. A fost o surpriză pentru ei faptul că nu murisem, nu intrasem în depresie, nu îmi pierdusem mințile, nu mă
îmbolnăvisem, ba dimpotrivă, eu mă trezeam, mergeam, vorbeam, eram conștientă, lucidă, chiar dacă am pendulat o vreme între o umbră și o fantomă umblătoare.

Și mi-a venit numele de pasărea PHOENIX; din durerea adâncă, adâncă în care am fost, am reușit să ies nevătămată, fizic și mental, mai puternică, mai înțeleptă. Am renăscut, exact ca pasărea, cu o iubire mai intensă pentru îngerul meu din cer și cu recunoștință pentru că a făcut parte din viața mea.