După aproape 15 ani petrecuți pe Planeta Dor, încep să cred că s-ar putea să-i fi întâlnit pe toți locatarii ei. Poate că nu chiar pe toți: poate că pe toți cei care voiau să mă întâlnească. Poate că i-am întâlnit doar pe aceia care au aceeași vârstă cu mine sau care îmi sunt aproape, dar tot cred că sunt majoritatea.

Și, totuși, mi-au trebuit două săptămâni în loc de una să mă hotărăsc cărui extraterestru să-i fac prezentările prima dată. Nu voiam nici să pornesc cu stângul și să vorbesc mai întâi despre un personaj nedorit pe planetă, dar nici nu voiam să îi prezint mai întâi pe cei care ne întâmpină cu flori și inimioare, pentru că aceștia sunt puțini și nu vreau să creez o imagine eronată.

Asta m-a făcut să-mi dau seama că, și după atâția ani, încă mă simt străină pe aici. Încă sunt rari aceia pe care îi întâlnesc și care sunt asemenea mie. Încă tind – și reușesc de cele mai multe ori – să tăinuiesc dorul meu în viața de zi cu zi. Mi-e mai ușor să rezolv nenumăratele mele îndatoriri camuflată în ținută de Pământean.

Numai că, asemeni oricăror locuitori interstelari, și locuitorii Planetei Dor au super-puterile lor, una dintre ele fiind faptul că se recunosc între ei după o scurtă conversație și atunci, ca prin minune, costumele lor de protecție se dizolvă doar pentru ochii celuilalt locuitor de pe Planetă care le stă în față. Atunci aceștia, plini de speranță, îndrăznesc să fie vulnerabili în fața seamănului lor. Privirile spun mult. Lacrimile sunt binevenite, ba chiar sunt o invitație pentru celălalt. Uneori se ajunge chiar și la cuvinte, ba chiar alteori o simplă întâlnire întâmplătoare poate deveni o legătură de durată.

Așa mă gândeam azi când Angela a trecut pe la mine să-mi ureze vacanță plăcută, să-mi mulțumească pentru încă un an de meditații cu fiica ei excepțională (cred că al patrulea sau al cincilea) și să-mi aducă în dar un sac de hrană pentru pisici de la magazinul unde lucrează.

Acum vreo 8 ani s-a nimerit să călătorim alături într-un microbuz pe o rută internațională. Ca de obicei, nu ne-a luat mult să atragem priviri: copiii mei trec repede de la română la engleză și invers (accent pe repede). Adică vorbesc de fiecare dată de parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile. Și, cum suntem mulți și ne întindem pe ambele șiruri de scaune, nu le ia mult copiilor să intre în vorbă și cu alții. Așa se face că fata mea a ajuns în brațele unei doamne superbe, cam de vârsta mea, care a început să îi povestească cum că și dânsa are o fetiță cam de aceeași vârstă și care seamănă cu ea.

M-am mutat și eu alături de ele. La un moment dat, fetita mea a întrebat-o tacticos:

– Să înțeleg că fetița ta e acasă cu tatăl ei?

– E cu mama mea, a răspuns doamna. Nu poate fi cu tatăl ei, pentru că a murit, săracul!

– Ce coincidență! a răspuns fii-mea! Și-al meu!

Doamna s-a întors brusc spre mine, cu disperare în ochi. M-a întrebat din priviri. Eu am dat ușor din cap și am zâmbit, ca să știe că  mă descurc, ca să nu se simtă obligată să ia asupra ei și povara mea. Firește, nici eu nu am putut să-mi ascund lacrimile. Era, probabil, prea târziu: a izbucnit în plâns și, în mod bizar, mi-a îndesat în gură un covrigel din punga de snacks-uri pe care o ținea în poală.

Nu am idee dacă ne-a văzut sau auzit cineva, nici cum ar fi putut să reacționeze oamenii din jur. Noi două intrasem pe aceeași lungime de undă. Și-a dat seama de gestul ei ridicol, dar a știut că-l înțeleg, așa că nu și-a cerut scuze. În schimb, mi-a scris numărul de telefon pe colțul unei reviste de integrame, rupt în grabă. Și-a șters ochii și nasul și a revenit destul de repede la o conversație drăguță cu fi-mea.

M-a ajutat cu copiii tot drumul. A stat pe lângă mine când microbuzul a făcut opriri pe traseu. Ajunse la destinație, în același oraș, ne-am despărțit, dar când am avut drum în zona în care lucra, am trecut pe la ea, ca un bun co-locatar sub acoperire. Peste câțiva ani, când situația i-a permis să își aducă fetița, rămasă între timp cu bunica, să îi fie alături, m-a rugat să o meditez un pic, până se obișnuiește cu noul mediu.

Oricât de ostili ar părea cei din jur și oricât de stingher te-ai simți în drumul pe care îl ai de parcurs, fii sigur că vei da și de cei care aparțin lumii tale. Ascultă-i! Întreabă-i! Spune-le! Nu uita indiciul: armura se topește instant, dar numai voi doi puteți vedea asta.

Sunt Gabriela și vă invit să-i cunoașteți pe extratereștrii care încearcă să intre în contact cu cei de pe Planeta Dor.