Despre pisici, doliu și acele mici prezențe care ne ajută să rămânem conectați la viață

8 august este Ziua Mondială a Pisicii. O zi dedicată acestor animale care trăiesc alături de noi de mii de ani și care, de multe ori, ajung să fie mult mai mult decât animale de companie. Devin parte din familie, din rutina noastră, din poveștile casei și, uneori, din felul în care trecem prin cele mai grele perioade ale vieții.

Într-o zi ca aceasta, ne-am gândit la ceva despre care se vorbește mai puțin: rolul pe care îl pot avea pisicile în viața unui om aflat în doliu.

Pentru că atunci când cineva moare, nu dispare doar un om. Se schimbă o casă întreagă. Se schimbă diminețile, serile, mesele, weekendurile, felul în care sună telefonul, locul în care stai pe canapea. Se schimbă lucrurile mici pe care aproape că nu le observam cât timp erau acolo.

Rămâne un fotoliu gol. O cană care nu mai este folosită. O parte a patului care rămâne neatinsă. Și uneori, într-o astfel de casă, există o pisică.

Se plimbă prin cameră. Se urcă pe pat. Se așază pe hainele celui care nu mai este. Vine lângă omul care plânge și, după câteva minute, începe să toarcă.

Nu știe să spună „va fi bine”. Nu știe să spună „trebuie să fii puternic”. Nu încearcă să ne convingă că viața trebuie să continue.

Pur și simplu este acolo.

Nu vindecă doliul, dar poate face casa mai puțin goală.

Este important să nu transformăm animalele de companie într-un fel de „tratament” pentru doliu. O pisică nu vindecă pierderea unei persoane iubite și nu poate înlocui sprijinul uman sau, atunci când este necesar, sprijinul specializat.

Dar relația cu un animal poate avea o valoare reală în viața de zi cu zi.

Mai ales atunci când viața de zi cu zi s-a rupt.

După moartea partenerului de viață, una dintre cele mai dificile schimbări poate fi pierderea rutinei. Nu mai ai pentru cine să pregătești micul dejun, nu mai aștepți pe cineva să vină acasă, nu mai există aceleași responsabilități și aceleași mici ritualuri care îți structurau ziua.

Iar într-un astfel de moment, o pisică poate deveni parte dintr-un nou ritm.

Trebuie să îi pui apă. Să îi dai de mâncare. Să îi cureți litiera. Să îi deschizi ușa. Să te ridici din pat pentru ea.

Poate părea puțin. Dar în doliu, „puțin” poate fi foarte mult.

Un studiu fenomenologic realizat cu 13 bărbați vârstnici care își pierduseră soțiile a explorat exact această relație cu animalele de companie după pierdere. Participanții au povestit că legătura cu animalul lor s-a intensificat după moartea partenerei, că puteau să își exprime durerea în prezența lui și că animalele le ofereau sprijin psihologic, reduceau singurătatea și îi ajutau să își construiască un „nou normal”, inclusiv prin rutină și sentimentul unui scop cotidian. (Thompson & Kim, Understanding the Experiences of Elderly Bereaved Men and the Bond With Their Pets, 2023 — studiul)

Este un studiu mic, iar rezultatele lui nu pot fi generalizate la toate persoanele îndoliate. Dar ceea ce spun acei oameni este foarte ușor de înțeles.

Când viața pare că și-a pierdut sensul, a avea grijă de o altă ființă poate crea o mică ancoră în prezent.

O pisică nu îți cere să fii bine

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate oferi un animal.

Oamenii din jurul nostru, chiar și cei bine intenționați, se pot simți uneori neputincioși în fața durerii noastre. Pot spune lucruri precum „trebuie să mergi înainte”, „ai copii pentru care trebuie să fii puternic”, „timpul le vindecă pe toate”.

Pisica nu spune nimic. Poți să plângi lângă ea. Poți să îi vorbești. Poți să repeți pentru a suta oară numele celui care a murit. Poți să stai în tăcere.

Ea nu îți cere să te simți altfel decât te simți.

Iar uneori, prezența fără cerințe este exact ceea ce avem nevoie.

Pentru un om care a pierdut partenerul de viață, animalul poate deveni și un fel de martor al durerii. Nu în sensul că înțelege moartea așa cum o înțelegem noi, ci pentru că este prezent în aceeași casă, în aceleași zile și în aceleași schimbări.

Și asta contează.

Ce spune cercetarea despre beneficiile animalelor?

Aici este nevoie de puțină nuanță.

Internetul este plin de afirmații precum „animalele reduc depresia”, „pisicile scad tensiunea arterială” sau „animalele ne fac mai sănătoși”. Cercetarea este însă mai complexă.

O revizuire sistematică din 2022, care a analizat 24 de studii despre relația dintre deținerea unui animal, singurătate și izolarea socială, a găsit rezultate mixte. În cazul adulților, unele cercetări au asociat deținerea unui animal cu niveluri mai scăzute de izolare socială, iar unele studii realizate după începutul pandemiei au sugerat un posibil efect asupra singurătății. Dar autorii subliniază că nu putem formula o regulă generală și că, în mod specific, rezultatele privind pisicile sunt încă limitate și neuniforme. (Kretzler et al., Pet ownership, loneliness, and social isolation: a systematic review, 2022 — studiul)

O altă revizuire sistematică, dedicată relației dintre câini, pisici și sănătatea mintală, a analizat 54 de studii. Dintre acestea, 17 au raportat un impact predominant pozitiv, 19 rezultate mixte, 13 nu au găsit un impact semnificativ, iar 5 au raportat efecte negative. Concluzia cercetătorilor a fost că relația dintre deținerea unui animal și sănătatea mintală este complexă și că nu există suficiente dovezi pentru a spune pur și simplu că animalele de companie „ne fac mai sănătoși”. (Crawford et al., Pet Ownership and Quality of Life: A Systematic Review of the Literature, 2021 — studiul)

Așadar, poate că formularea cea mai corectă nu este „pisicile ne vindecă”.

Ci:

relația cu o pisică poate aduce companie, rutină, contact și continuitate într-o perioadă în care multe dintre aceste lucruri au dispărut.

Și pentru cineva care trece prin doliu, acestea nu sunt lucruri mici.

Când nu mai ai cui să îi spui „am ajuns acasă”

Singurătatea după moartea partenerului nu înseamnă întotdeauna doar lipsa oamenilor.

Poți avea copii. Poți avea prieteni. Poți avea familie. Poți vorbi zilnic cu cineva la telefon. Și totuși, când deschizi ușa casei, persoana pe care te așteptai să o găsești acolo nu mai este.

Un animal nu înlocuiește această persoană. Dar poate schimba experiența întoarcerii într-o casă goală.

O ființă te întâmpină. Se bucură că ai venit. Se așază lângă tine. Îți cere, într-un fel sau altul, să fii prezent.

Poate tocmai de aceea, în studiul realizat cu bărbații rămași văduvi, cercetătorii au găsit că animalele au avut un rol în reducerea singurătății și în construirea unei noi rutine. (Thompson & Kim — studiul)

Și pisicile pot pierde

Există și o altă parte a poveștii. Ce se întâmplă cu o pisică atunci când ea pierde un companion?

Un studiu publicat în 2024 a analizat relatările a peste 450 de persoane care aveau pisici după moartea unui alt animal din gospodărie, fie el câine sau pisică. Proprietarii au raportat schimbări în comportamentul pisicilor: unele dormeau diferit, mâncau mai puțin, vocalizau mai mult, căutau mai multă atenție sau păreau să caute companionul dispărut. Pisicile care avuseseră o relație mai apropiată cu animalul mort au prezentat, în medie, schimbări comportamentale mai accentuate. (Vonk & Greene, Is companion animal loss cat-astrophic? Responses of domestic cats to the loss of another companion animal, 2024 — studiul)

Dar și aici cercetătorii sunt precauți.

Nu putem ști doar din comportament dacă o pisică „jelește” în același fel în care jelește un om. Este posibil ca unele schimbări să fie legate de pierderea companionului, dar și de schimbarea rutinei sau chiar de faptul că omul din casă este, la rândul lui, în doliu.

Așa că este mai corect să vorbim despre comportamente asemănătoare doliului decât să afirmăm că știm exact ce simte pisica. Și poate că această prudență nu face povestea mai puțin frumoasă. Din contră. Ne amintește cât de multe încă nu știm despre lumea interioară a animalelor care trăiesc lângă noi.

Dar ce se întâmplă atunci când pierdem noi pisica?

Poate că aici este una dintre cele mai importante lecții pentru felul în care privim doliul.

Dacă o persoană care și-a pierdut partenerul spune „pisica mea m-a ajutat să trec prin perioada asta”, este important să nu minimalizăm această relație. Și, la fel, atunci când cineva își pierde pisica, nu ar trebui să îi spunem: „Era doar un animal.”

Pentru că nu era „doar” un animal. Era o relație. Era parte din viața de zi cu zi. Era prezentă în casă, în momentele bune și în cele dificile. Era, uneori, singura ființă care a fost acolo în fiecare zi.

Cercetările despre pierderea animalelor de companie arată cât de profund poate fi acest doliu. Într-un studiu publicat în 1994, realizat pe 88 de persoane care își pierduseră animalul, între jumătate și patru cincimi dintre participanți au raportat reacții precum neîncrederea inițială, preocuparea intensă pentru pierdere, sentimentul că au pierdut o parte din ei înșiși sau atracția către lucrurile care le aminteau de animal. Intensitatea reacțiilor de doliu a fost asociată cu gradul de atașament față de animal și cu faptul că persoana locuia singură. (Archer & Winchester, Bereavement following death of a pet, 1994 — studiul)

Un studiu mai recent, realizat pe 496 de persoane care pierduseră un animal de companie în ultimii trei ani, a analizat relația dintre stilul de atașament, legătura continuă cu animalul și intensitatea doliului. Rezultatele arată, încă o dată, cât de importantă este natura relației: anumite forme de atașament au fost asociate cu un doliu mai intens, iar legătura continuă cu animalul după moarte a avut un rol în această experiență. (Lykins et al., Attachment styles, continuing bonds, and grief following companion animal death, 2024 — studiul)

Cu alte cuvinte, nu animalul în sine este centrul poveștii, ci relația.

Iar doliul este, în fond, prețul iubirii și al atașamentului.

Poate că uneori viața ne ține de mână prin lucruri foarte mici

În doliu, ne imaginăm uneori că trebuie să găsim răspunsuri mari. Trebuie să înțelegem. Trebuie să acceptăm. Trebuie să aflăm cum vom trăi de acum înainte. Dar există zile în care nu putem face nimic din toate acestea.

Există zile în care singurul lucru pe care îl putem face este să ne ridicăm din pat. Să bem o cafea sau un ceai. Să deschidem geamul. Să punem mâncare în bol. Să mângâiem o pisică. Să respirăm.

Și poate că tocmai aici se află una dintre formele tăcute ale rezilienței: nu în faptul că durerea dispare, ci în faptul că, în mijlocul ei, mai putem avea grijă de ceva viu.

O pisică nu ne spune că persoana iubită se va întoarce. Nu poate schimba trecutul. Nu poate umple locul gol. Dar poate fi acolo, în prezent. Iar uneori, în doliu, prezentul este singurul loc în care putem trăi.

Așa că astăzi, de Ziua Mondială a Pisicii, poate merită să le privim puțin altfel. Nu doar ca pe niște ființe simpatice, independente și uneori teribil de convinse că noi suntem cei care locuim în casa lor. Ci ca pe niște mici tovarășe de viață.

Ființe care pot deveni parte din povestea noastră. Și, uneori, chiar parte din povestea felului în care învățăm să trăim mai departe.

Pentru că uneori alinarea nu vine sub forma unui răspuns. Uneori vine torcând și se așază lângă noi.

Tu ai o pisică?

Dacă da, spune-ne în comentarii. ❤️

Cum o cheamă? Și ce înseamnă ea pentru tine?

Iar dacă ai trecut printr-o pierdere, ne-ar plăcea să ne povestești:

Te-a ajutat pisica ta să treci printr-o perioadă de doliu? Cum?

Poate povestea ta va ajunge la cineva care, chiar astăzi, stă într-o casă prea tăcută și are lângă el o pisică.

Și poate va descoperi că acea prezență mică și caldă contează mai mult decât își dă seama.