Povestea Claudiei – Am rămas doar eu şi copiii
(Disclaimer: această poveste a fost scrisă în 2013 și descrie trăirile din primul an de doliu)
Sunt Claudia, mă apropii de 45 de ani şi locuiesc în Bucureşti. M-am gândit să scriu, poate mai mult pentru mine, ca să-mi eliberez mintea şi sufletul şi să fac loc pentru ce “va fi”… oare ce?
Eu şi soţul meu, Liviu, ne-am căsătorit acum 20 de ani şi aveam o căsnicie perfectă.
Ne iubeam şi ne simţeam bine alături de cei doi copii. Un soţ extraordinar de bun şi înţelegător, un tată foarte grijuliu şi plin de dragoste.
Pe 6 martie 2012 viaţa noastră s-a schimbat complet, pentru că Dumnezeu l-a luat brusc şi fără nicio explicaţie logică pe omul meu, iubitul meu, soţul meu, jumătatea mea şi tatăl copiilor mei, oprindu-i viaţa la doar 44 de ani. Au urmat cele mai negre, urâte, lungi/ de fapt scurte şi triste luni din viaţa noastră. Am rămas singuri pe lume eu şi cei 2 copii, un băiat de 18 ani (Matei) şi o fetiţă de 11 ani (Thea). Degeaba ne spun prietenii, cei câţiva care mi-au rămas cu adevărat prieteni, că sunt alături de noi (şi chiar sunt), că noi tot singuri simţim că suntem.
Primele zile singură, fără soţul meu, au fost ca o amorţeală, o paralizie a minţii şi a sufletului
nu înţelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tău şi nu înţelegi cum de mai poţi să respiri, să vorbeşti, să-i asculţi pe alţii vorbind cu tine. Aveam şi am în continuare probleme de concentrare, uit multe sau pur si simplu nu le ţin minte. Am descoperit acum de curând că mi-e greu să-mi aduc aminte câte ceva întâmplat în viaţa mea de dinainte de 6 martie 2012. E foarte “vie” ziua a noua, zi în care m-am dus la biserică, pentru că aşa mi-a spus lumea că trebuie să fac, fără să înţeleg de ce şi fără să ştiu ce trebuie să fac de fapt acolo şi la ce ne mai foloseşte. Era soare afară şi ceva mai cald – şi nu-mi plăcea, mă enerva vremea asta “bună”, nu înţelegeam de ce nu venise cu 9 zile mai devreme, că poate opream centrala … şi nu mai exista nicio intoxicaţie cu monoxid de carbon … Şi vedeam cum oamenii merg normal pe stradă, îşi vedeau de ale lor, că doar deh! “viaţa merge mai departe”… mi se părea ceva de neînţeles! Oare de ce lumea nu stătea în loc? Oare de ce? Ei nu ştiau de durerea mea şi chiar nu le păsa? Şi ţin minte că abia puteam să-mi mişc picioarele, iar când am ajuns acasă mi s-a făcut puţin rău, că uitasem să mănânc de ceva vreme. Am numărat zilele până la 40 fără să ştiu de ce. Speram doar că o să mă doară mai puţin dacă se adună mai multe. Am constatat că nu merge. Am continuat să număr săptamânile, tot degeaba. Acum sunt în faza în care număr lunile… Nu mă ajută decât să constat că numărul lor creşte şi tot aia e, sufletul meu e tot gol si nu-mi găsesc locul.
Am purtat mult timp haine negre, pur şi simplu pentru că nu-mi venea să mă îmbrac în altă culoare, mi se parea că ar fi prea veselă orice altă culoare, iar eu nu eram veselă. Când am numarat 6 luni am zis hai să schimb culorile hainelor că poate asa e mai bine. Nimic. Constat că ori în alte culori, ori în negru, sufletul e tot acolo, înainte de martie… Vremea parca a stat în loc. Roşu tot nu pot să port, nici după 10 luni.
Mult timp nu am putut să zâmbesc şi nu am putut să răspund “bine” la întrebarea “ce faci?”
Când, după o vreme, am reusit să scot un zâmbet mi-am simtit toţi muşchii feţei, de parcă până atunci fusesem paralizată. Mi-am cumpărat un inel cu piatra lunii, inel pe care îl port şi acum sperând că mă ajută să mă simt mai bine … să vedem …
În capul şi sufletul meu e un mic haos! Şi DA, am avut o perioadă de FURIE şi una de PANICĂ MAXIMĂ, care nu mi-a trecut de tot. Furia mi-a trecut, că până la urmă mi-am dat tot singură seama că nu-mi foloseşte la nimic să mă tot gândesc “dacă” şi “de ce”. Ba chiar îmi făceam şi mai rău decât îmi era, vorba cumnatei mele “înapoi nu-l mai putem aduce” şi până la urmă mi-am reprimat furia, eu singura, da. Am avut apoi, repede una-dupa-alta, panică maximă!! Nu m-a înţeles mai nimeni!! Da’ ia gândiţi-vă aşa, că voi de mâine nu mai sunteţi – ce face jumătatea voastră mâine? Da’ poimâine? În fiecare oră care urmează … singură … mm? Îmi dau seama că nu prea puteţi să faceti asta fără efort – de ce? Pentru că este extrem de inconfortabil să te gândeşti la aşa ceva şi-atunci probabil că sistemul de autoapărare al creierului intervine şi nu vă lasă să vă gândiţi la asta până la capăt. Pai să vă spun eu :
Ce se întâmplă cu planurile proprii?
Începi să îţi dai seama, să-ţi intre în “sânge” că de-acum încolo nu mai e lângă tine să te susţină în ceea ce îţi propuseseşi să faci cu câteva zile înainte, când totul era normal!
Deci planurile tale … le uiti deocamdata! Şi ce-o să faci? Ce-o să se întâmple cu tine? Habar n-ai acum şi nici nu te poţi concentra pe asta – panica maximă!
Cum ne întreţinem? De unde plătesc facturile? Ce fac cu problemele neprevăzute? Îmi dau seama că nu-mi ajung banii, că probabil n-o să mai putem avea aceeaşi viaţă ca înainte! Şi apare inevitabil întrebarea – de ce EL/Dumnezeu nu m-a luat pe mine? Liviu sigur se descurca mai bine, chiar dacă rămânea la fel de singur … numai că el era bărbat şi deci mai tare ca mine!! Da, încă mă mai obsedează gândul că ar fi fost mai bine aşa, să mor eu în locul lui!
Mă trezesc deseori cu o durere fizică şi cu o părere sinceră de rău, că nu am murit eu.
Pentru copii era la fel de greu, dar poate pentru el era mai uşor decât pentru mine. Sigur s-ar fi descurcat mai bine ca mine şi nu s-ar fi gândit de câteva ori pe zi că de maine s-ar putea să moară de foame. Cum o să le asigur eu singură tot ce au nevoie?
Copiii au nevoie de tată. Îţi aduci aminte că ai 2 copii
şi că nu mai ai cu cine să împarţi grija pentru ei … of şi câte griji, că cel mare tocmai împlineşte 18 ani şi nu-l mai are pe tăticul lui să-i povestească cum e sa fii băiat la 18 ani … iar eu sunt femeie! Iar cea mică, e încă mică, oare o să-l mai ţină minte? Cum o să crească ea fără tătic? Thea a făcut temperatură mare, trebuie să mergem la doctor – singură, fără el! Cine mă ajută? – panică maximă!
Cred că ştiu de ce nu mă înţelege nimeni, pentru că s-a schimbat doar viaţa mea ! Viata lor e aceeaşi! Au poate doar o părere de rău că un om minunat nu mai e, dar viaţa lor e la fel. A mea nu. Nu am fost înţeleasă la început, dar după aceea “îngerii păzitori” au dovedit că pot fi nişte adevaraţi prieteni şi ne susţin! Am ajuns să depind de “alţii” şi când zic “alţii” nu vă supăraţi, dragii mei prieteni care m-aţi ajutat şi care îmi sunteţi alături în continuare, dar până nu demult eram eu şi cu soţul meu, noi doi le ştiam “pe-ale noastre” şi ne era suficient şi ne era bine împreună … acum trebuie să-mi gasesc sprijin în “alţii” – panică maximă! – nu mă simt bine să vă “stau pe cap”, dar mi-e oricum mai bine decât acasă, numai că nu ştiu câtă răbdare mai aveţi voi.
Panica s-a mai micşorat, nu mai e maximă, dar e în continuare. De ce? Păi pentru că tot nu ştiu ce să fac în continuare, nu-mi găsesc locul, la fel cum nu mă simt bine – încă – acasă la mine.
Drumul spre casă este cel mai trist drum al meu din timpul zilei
iar când totuşi ajung acasă, primul gând este unde să plec? Ce să gasesc de făcut undeva oriunde în altă parte, dar nu acasă? O perioadă m-am gândit să vând casa, să ne rupem cu totul şi să mergem în altă parte … după ceva timp mi-am dat seama că de fapt n-aş putea să plec de-acasă, mi-ar părea rau, e casa făcută de el cu drag pentru noi … şi totuşi … în continuare când ajung acasă imi vine sa plec. În ultimul timp, mă “lupt” cu mine să nu mai plec nicăieri, să învăţ iar să-mi placă la mine acasă, e greu, foarte greu, dar o să funcţioneze până la urmă, de dragul copiilor mei cărora le place acasă!
Tot singură sunt de fapt. Îmi dau seama că timpul a trecut, acum când mă gândesc că am reuşit să trec peste vara şi vacanţa copiilor – singură! Şi dacă nu mi-am pierdut minţile de tot, atunci când m-am văzut singurică singurică în casa în care oricum nu mă simt tocmai bine, înseamnă că o să supravieţuiesc şi mai departe – habar n-am cum! Şi da, voi v-aţi văzut cu toţii de vietile voastre şi de vacanţele voastre şi ale copiilor voştri, eu m-am “concentrat” foarte tare să nu înnebunesc, până acum mi-a ieşit, oarecum … să vedem ce-o să mai fie … Am renunţat să mai aştept să fiu băgată în seamă, să văd că îi pasă cuiva de mine, de sufletul meu – îmi sunt de-ajuns prietenii / prietenele care sunt mereu lângă mine – restul? Nu mă mai interesează şi nici măcar nu-i mai judec, nu mă mai doare că ei se comporta ca şi cum am murit şi eu. Numai că
e foarte greu să constaţi că oameni pe care îi considerai prieteni “de familie” sunt / au fost de fapt doar nişte cunoştinţe care au dispărut din viaţa mea.
Am început să mă simt ca un paria, multe persoane mă evită, probabil sunt prea tristă pentru gustul lor sau poate că le aduc aminte de soţul meu şi se întristează, şi-atunci mai bine mă ignora pe motivul că „nu ştiu ce să-mi spună” … Am auzit asta de atâtea ori… Am foarte, foarte puţini prieteni care-mi sunt aproape şi care m-au ajutat şi mă ajută în continuare să mă simt un om „normal”.
“Viaţa merge mai departe”? Mda, merge dacă tot sunt “soţia supravieţuitoare”, numai că e cu totul şi cu totul altă viaţă, în fiecare clipă – asta nimeni nu înţelege, stiu sigur! Chiar dacă din exterior pare că “merg mai departe”, de fapt nu “merg”, deocamdată stau! Nu am destul curaj. Pentru mine timpul a rămas undeva în loc, chiar dacă au trecut câteva luni. El e încă aproape de mine, îl aud şi îl simt în fiecare clipă, chiar dacă voi vă îndepărtaţi déjà, pentru mine “parcă a fost ieri”. Eu NU merg mai departe, ci PUR şi SIMPLU am început O ALTĂ VIAŢĂ! Mai tristă şi mai goală. Poate dacă nu aveam copiii chiar o luam razna sau poate chiar mi-ar fi trecut prin minte serios gândul sinuciderii …
E groaznic să fii singur acasă deodată, să nu mai ai lângă tine omul pe care îl iubeai şi alături de care visai să îmbătrâneşti. M-a dărâmat şi încă nu m-am ridicat.
Nu puteţi să înţelegeţi asta, pentru că e prea dureros să vă puneţi în locul meu.
Cumnata mea are dreptate, jucăm teatru cu toţii noi, familia lui. Ne prefacem că suntem mai bine, dar nu suntem. Putem să zâmbim, chiar să râdem, putem să vorbim cu lumea, să ne dăm cu părerea ca şi cum totul ar fi normal, dar nu e! Probabil că facem asta ca să nu mai fim ocoliţi de oameni, de parcă am fi ciumati. Vrem ca oamenii să vorbească cu noi şi pentru asta tot noi trebuie să lăsăm de la noi, pentru ca ei nu sunt dispusi s-o faca. Ei au vieţile lor în continuare! NU, nu-i acuz, dar nici nu sunt dispusă să le găsesc vreo scuză sau să-i înţeleg eu pe ei. NU. Poate că ei cred altceva numai că de la mine nu se vede asa- eu sunt de partea “cealală” unde ei n-au fost încă şi vad altfel lucrurile, eu ştiu ce simt, dar pe ei nu-i interesează. Şi eu stiu ce simt ei, am fost acolo până acum câteva luni…
Mă înspăimântă faptul că a trecut aproape un an de când soţul meu nu mai e lângă noi şi sufletul mă doare la fel de rău! Treaba aia cu timpul nu funcţionează, deocamdată. Mi-e greu să mă mai duc la cimitir, mi-e greu dimineaţa când mă gândesc că trebuie să mai trăiesc încă o zi singură. Mare noroc că am copiii, că altfel … Mă îngrozeşte că mai e puţin şi trebuie să fac pomenirea de 1 an şi nu înţeleg de ce trebuie să chem oameni la masă, la ce îi mai foloseşte lui? Oare o să fie sufletul lui liniştit că le dau de mâncare unora care timp de 1 an nu m-au întrebat niciodată ce mai fac??
Vreau să cred din suflet că îi este bine acolo unde e şi că o să se bucure dacă de ziua lui ne vom gândi cu toţii la el cu drag si dor!
Ne este un dor de el groaznic de dureros ! A fost un fiu bun şi un frate de nădejde, a fost un prieten de neînlocuit şi sper să ne aducem cu toţii aminte de el cu zâmbetul pe buze şi cu căldură în suflet. Mi-e foarte greu să înţeleg de ce s-a intamplat asta şi să accept. Nu ştiu cum şi ce să fac să pot să merg mai departe. Vreau să fiu un sprijin pentru copiii mei care suferă la fel de mult, însă acum mă simt pierdută.
“Cred că am nevoie de ajutor » – aşa începea mesajul trimis în aprilie către Asociaţia “Există viaţă după doliu!”. primii care m-au ajutat să mă înţeleg eu pe mine şi ce mi se întâmpla mie în capul şi sufletul meu, măcar partial. Site-ul asociaţiei a fost primul unde am găsit confirmarea că toate stările prin care trec sunt normale şi m-au ajutat să trec peste teama că o s-o iau razna. Am beneficiat de o întâlnire individuală cu un psihoterapeut, apoi de o întâlnire de terapie de grup în luna mai, unde mi-am dat seama că încă nu suportam să stau în prezenţa altor femei “văduve” şi că nu eram pregătită să accept acest nou statut. Am ţinut legătura cu membrii asociaţiei şi aşa am ştiut că nu sunt singură, chiar mi-am dorit să fac voluntariat la un moment dat.
Comments (12)
Buna , Claudia! Am simtit la fel! La mine au trecut 2 ani și 2 luni. Încă simt la fel! Viața noastră merge intr-adevăr mai departe! Ce trebuie sa înțelegem noi, este noua noastră viața! Trebuie sa trăim, însă, e clar, ca nu la fel! Eî nu se mai întorc, însă ar vrea, sa fim fericite, sa ne bucuram în continuare de copii noștri și ai lor, sa zâmbim , sa trăim, și ăsta, pentru ca ei ne iubeau și eu sunt sigura ca, încă o fac! O sa-mi lipsească toată viața îmbrățișarea aceea care îmi spunea ca ” va fi bine”! Dar învăț sa trăiesc fără ea. Copii imi spun ca o fac destul de bine. Ăsta mă bucura și mă face sa-mi doresc sa mă trezesc dimineata! Mult succes!
Buna ziua,
Acum am citit postarea ta si primul instinct a fost sa-ti raspund apoi m-am gandit „N-o sa citesca…n-o s-o ajute” dar iata ca totusi o fac…
Ma regasesc perfect in multe dintre trairile tale,eu la 29 de ani am ramas fara sotul meu,tatal celor doi baieti care atunci aveau 3 si 7 ani…din rasfatata tuturor si a vietii in general,am devenit singura care trebuia sa le faca pe toata,copiii incepeau scoala,gradinita,erau lucruri de cumparat,facturi de platit,banii erau mult mai putini…tatal meu a facut 8 AVCuri in urma socului (accidente cerebrale) si eu am ramas cu toate…ai perfecta dreptate,viata nu merge mai departe…este o noua viata…mai trista,mai goala,mai putin amuzanta…dar tu poti asa cum si eu pot vazandu-te pe tine cu cata putere rezisti!Zambeste…copiii tai merita zambetul tau!Te pup cu drag!
Bună, Claudia, am citit acum tot ce ai scris tu și ma regăsesc în tott. Chiar dacă este un o alta dezvăluire a unei tragedii, totul se potrivește stării, disperării și fricii prin care am trecut eu acum 8 ani. Am învățat sa trăiesc fără,, el”, dar sa continui sa vorbesc cu el(tabloul care nu s a mișcat din spatele candelei), sa ma sfătuiesc, sa l cert când nu pot rezolva ceeace rezolva el, sa i spun ca l iubesc, ca încerc sa fiu bine fizic și psihic pentru mine și cei care mi au rămas alături. M ați acceptat în grupul vostru și va mulțumesc. M ați îndemnat sa mi redeschid jurnalul, sa încep din nou sa scriu, lucru care l am și făcut. Am învățat din nou sa trăiesc și sa ma iubesc pe mine. Va mulțumesc și abia aștept fiecare zi de vineri când ne întâlnim cu toții. Va sărut cu drag, bunica Maria.
la mine atrecut un an de cand sotule meu nu mai este …am facut pomenirea de 1 an,si eu ca si tine m-am gandit la ce il mai ajuta pe el faptul ca lumea sta la masa ,mananca ,rade .. dar asa trebuie facut ,daca nu as fi facut m-as fi simtit vinovata ca el nu a avut parte de asa ceva Cu trecerea timpului imi dau seama mai mult de pierderea lui ,imi este atat de dor sa aud cum ma striga <mami<sau sa imi poarte de grija atunci cand plec cu masina …sau..sau …..Nu mai inteleg rostul vietii din moment ce mai devreme sau mai tarziu se va termina ..cu siguranta se va termina este doar o chestiune de timp.
Este un an de cand sotul meu a murit si sunt sigura ca atunci cand el a murit am murit si eu cu el, nimic si niciodata nu va fi la fel, dar avem de ales? Se pare ca nu!
Sunt trista sunt depresiva si sunt in viata, dar nu mai traiesc!
Am trait cu sotul meu 36 de ani, in ziua in care
D zeu mi l a luat am murit, de atunci sunt 14 luni si sunt in viata, dar nu traiesc.
Sufletul meu este gol si nimic nu mai are sens.
Mi am pierdut sufletul pereche cel mai bun prieten, mi am pierdut toate visele si planurile
Nu o sa mi mai spuna niciodata ‘asa cred ca vei arata la batranete’ si nici nu o sa ma mai vada batrana.
Pomana de un an a fost cel mai ridicol lucru care l am facut de cand a plecat.
E duminica si zilele libere erau cele mai frumoase si acum sunt cele mai grele.
Am rămas văduva la 36 ani, fără copil. Cand domnii de la Smurd mi-au spus sa.aprind o lumânare am urlat. Au început din acea secundă gândurile, grijile, blocajul, frica si nesiguranta. Prietenii si familia mi-au fost alături, făceam atacuri de panica din 2 in 3 zile, au fost si cateva zile la rand, când mergeam la perfuzii la urgente. Erau atat de virulente. Greu, dar am invatat, am invatat sa traiesc cu această durere, nimic nu mai este ca la inceput, sunt experiențe care te marchează pentru toată viața. Au trecut ani buni, dar și acum simt durere si am momente … si momente. Suntem mai puternici decat am fi crezut, iar planurile făcute în doi le finalizez singura. Cu dor si lacrimi, șterg amintiri …
Ma regasesc in totalitate,,, aceiasi varsta, aceiasi plecare brusca… infarct la doar 45 de ani. Am doi copii minunati si sunt ratiunea mea de a trai,
Buna! Am cititit fiecare mesaj, ma regasesc in toate… Am 29 ani, 2 copii, 5,6 ani fetita, baietel de 10 luni. Sotul meu s-a stins in urma cu 2 luni, in data de 23 mai (dupa 2 zile de la ziua lui de nastere). Ma simt singura, am sentimente de frica, furie, nesiguranta, neinteleasa. Cei din jur evita sa abordeze subiectul, se comporta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic si asta ma deranjeaza… M- am saturat sa aud ” fii tare” „condoleante” ” pentru copii” El era singura persoana care ma facea sa ma simt inteleasa, eram rasfatata iubita. Acum NIMIC nu mai este la fel…am ramas fara sprijin moral, fara imbratisari si soapte ca totul va fi bine…Fara sot, fara tatal copilasior, care tanjesc de dorul lui, in special fetita care pricepe tot.
Ma-s bucura sa intalnesc parinti care trec prin ceva similar, si sa ne putem cunoaste, vorbi despre ce simtim, sa ne putem impartasi sentimentele. Iar daca sunt copilasi, ar fi ideal sa se cunoasca si sa impartaseasca aceleasi sentimente (+-). in Cluj- Napoca. Toate cele bune!
Cred că sunt primul „soț supraviețuitor” care comentează la această scrisoare…
Nu m-am gândit că mai sunt și alți văduvi/alte văduve (un termen sec!) care să fi fost pus/pusă în situația de a trece prin astfel de crize de conștiință (sau oricum s-or numi ele)…
Da…”câtă conștiință, atâta dramă”! Prea multă, prea deodată… strică!
Dar iată că nu sunt singurul! Nu sunteți singura! Bună ideea cu înființarea unor astfel de ONG -uri care să ajute persoanele în momentele-limita, precum pierderea unui partener / a unei partenere de viață!!! ? Pentru zona Iași există un astfel de proiect?!?
Și eu trebuie să fac pomenirea de un an… Mai vorbim pe urmă.
Bună, Dan! imi pare rau pentru pierderea sotiei tale … da, intr-adevar, barbatii mai rar vorbesc despre emotii dureroase, pentru ca din pacate suntem invatati de mici ca „un barbat adevarat nu sufera niciodata” … momentan, doar in Bucuresti ne desfasuram proiectele, dar esti binevenit la conferinta din 23 iunie daca ai drum la Bucuresti pentru 1 zi https://www.planurideviitor.ro/eveniment/conferinta-planuri-de-viitor-inspirate-de-un-dor/
Ma regasesc in multe din cuvintele transmise de tine. Stiu cum este. Te inteleg si sper sa poti merge mai departe asa cum incerc si eu. Si eu sunt vaduva de 9 luni (astazi se implinesc). E greu, dar trebuie pentru copii. Eu am 40 de ani si el avea la fel cand s-a intamplat.
Comments are closed.