România în conversația europeană despre pierdere: reflecții de la European Grief Conference 2026, Porto

Există experiențe care ne amintesc cât de diferiți suntem și există experiențe care ne arată cât de profund umani suntem.

Doliul face parte din cea de-a doua categorie.

Putem veni din țări diferite, putem avea limbi, culturi, religii, profesii și ritualuri diferite. Putem înțelege și exprima durerea în moduri foarte diferite. Și, totuși, pierderea cuiva drag ne așază într-un teritoriu pe care, într-un fel sau altul, îl recunoaștem cu toții.

Poate tocmai de aceea mi s-a părut atât de important să văd, la Porto, sute de oameni din atât de multe locuri ale lumii reuniți în jurul unei întrebări comune:

Cum putem răspunde mai bine oamenilor care trec printr-o pierdere?

Între 9 și 11 septembrie 2026, Porto a găzduit cea de-a treia ediție a European Grief Conference, cu tema Bereavement, Grief and Loss: Responding Collaboratively to Local and Global Challenges – „Doliu, pierdere și viață după pierdere: răspunsuri colaborative la provocările locale și globale”. Edițiile anterioare au avut loc la Copenhaga, în 2022, și la Dublin, în 2024.

Pentru mine, însă, această conferință a însemnat mai mult decât trei zile de prezentări, workshopuri și întâlniri profesionale.

A fost și un moment în care am putut privi România dintr-un context european.

Și, mai ales, a fost momentul în care Asociația Există Viață după Doliu a fost acolo, ca parte a acestei comunități.

O conferință care a crescut din dorința de a crea o comunitate

European Grief Conference nu este un eveniment izolat.

Ea s-a născut din dorința de a crea un spațiu european în care cercetători, practicieni și educatori să poată învăța unii de la ceilalți, să împărtășească experiențe și să construiască împreună răspunsuri mai eficiente și mai sensibile cultural pentru oamenii aflați în doliu.

Ediția din 2026 a fost găzduită în Portugalia de Sociedade Portuguesa de Terapia Focada nas Emoções (SPTFE) și Universidade da Maia, în parteneriat cu Bereavement Network Europe (BNE), Danish National Center for Grief și Irish Hospice Foundation.

În spatele programului s-a aflat un comitet internațional în care au fost reprezentate Portugalia, Germania, Ungaria, Irlanda și Danemarca, prin profesioniști implicați în cercetarea și practica din domeniul doliului.

Dar poate cea mai bună măsură a interesului pentru această conferință este alta:

466 de rezumate au fost trimise din 41 de țări.

După un proces de evaluare academică peer-review, acestea au contribuit la construirea unui program care a reunit perspective din multe colțuri ale lumii.

Și atunci înțelegi că nu ai ajuns pur și simplu la o conferință.

Ai ajuns într-o comunitate profesională care este în creștere.

Doliu, dar nu doar psihologie

Unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult a fost amploarea perspectivei.

Când spunem „doliu”, avem tendința să ne gândim imediat la psihologie și psihoterapie.

European Grief Conference ne invită să privim mult mai larg.

Conferința este construită în jurul unui model de sănătate publică a doliului, cu patru niveluri de nevoie și intervenție.

La primul nivel se află societatea: grief literacy, advocacy și comunitate – cu alte cuvinte, cât de bine înțelege societatea însăși ce înseamnă doliul și de ce au nevoie oamenii îndoliați.

Urmează nivelul sprijinului general: informație, familie, prieteni, rețele sociale și comunitare.

Apoi nivelul în care unele persoane au nevoie de sprijin suplimentar, de exemplu prin grupuri de suport sau psihoeducație.

Și, în cele din urmă, nivelul intervențiilor terapeutice specializate pentru persoanele care dezvoltă reacții complexe de doliu și au nevoie de tratament specializat.

Mi se pare o perspectivă importantă și pentru România.

Pentru că ne spune ceva esențial:

nu orice om aflat în doliu are nevoie de psihoterapie. Dar fiecare om aflat în doliu are nevoie de înțelegere, de informație, de relații și de un context în care durerea lui să poată exista.

Uneori avem nevoie de un terapeut.

Alteori avem nevoie de o comunitate.

Uneori avem nevoie de ambele.

Cât de largă este, de fapt, lumea doliului?

Programul conferinței a fost impresionant tocmai prin diversitate.

S-a vorbit despre grief literacy și educație, despre familie și relațiile care se schimbă după o pierdere, despre copii și adolescenți, despre doliu perinatal, despre suicid, despre practici funerare și ritualuri, despre pierderi în contexte globale și comunitare, despre marginalizare și inegalitate, despre neurodivergență, despre intervenții terapeutice și despre Prolonged Grief Disorder.

Au existat, de asemenea, teme care ne scot din perspectiva clasică asupra doliului: arta, tehnologia, practicile funerare și formele culturale prin care oamenii dau sens pierderii.

De altfel, organizatorii au invitat explicit contribuții pe patru direcții speciale pentru ediția 2026: provocări globale, provocări familiale, practici funerare și înmormântare și arte.

Pentru mine, această diversitate spune ceva foarte simplu:

doliul nu încape într-o singură disciplină.

Avem nevoie de cercetare, dar și de experiență.

De psihologie, dar și de sociologie.

De medicină și sănătate publică, dar și de educație.

De politici publice, dar și de comunități.

De intervenții terapeutice, dar și de ritualuri.

Și avem nevoie inclusiv de artă, pentru că există lucruri pe care uneori nu le putem spune, dar pe care le putem desena, scrie, cânta sau crea.

De la copii și adolescenți la doliu după suicid

O altă temă care mi-a atras atenția a fost spațiul acordat copiilor și tinerilor.

Este o temă care mă preocupă profund și în munca Asociației Există Viață după Doliu, pentru că atunci când moare un părinte, copilul nu pierde doar o persoană iubită.

Își poate pierde predictibilitatea.

Siguranța.

Uneori casa așa cum o știa.

Uneori statutul familiei.

Uneori sentimentul că lumea este un loc previzibil.

De aceea mi s-a părut important că, în această conversație europeană, copiii și adolescenții nu apar doar ca „beneficiari ai unor servicii”, ci ca o categorie pentru care avem nevoie de grief literacy, de intervenții adaptate și de adulți care să știe ce să facă atunci când un copil pierde pe cineva important.

La fel de important a fost spațiul acordat doliului după suicid.

Este un tip de pierdere în care durerea se poate întâlni cu întrebări fără răspuns, rușine, vinovăție, stigmatizare și uneori cu sentimentul de a nu putea vorbi despre ceea ce s-a întâmplat.

A vedea această temă prezentă într-o conferință europeană de asemenea amploare mi-a întărit convingerea că avem nevoie să vorbim mai mult despre ea – cu delicatețe, fără judecată și fără simplificări.

Și România?

Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai importante întrebări cu care m-am întors de la Porto.

Unde este România în această conversație europeană?

De data aceasta, răspunsul este:

Aici.

Asociația Există Viață după Doliu a fost prezentă la European Grief Conference 2026.

Și acest lucru are o semnificație aparte pentru noi.

EVDD lucrează în România de peste un deceniu pentru alinarea și împuternicirea oamenilor aflați în doliu. Am întâlnit, în toți acești ani, sute de povești, forme diferite de pierdere, familii care au trebuit să învețe să trăiască într-o realitate nouă și oameni care au avut nevoie, înainte de orice, să nu se simtă singuri.

De aceea, participarea noastră la Porto nu a fost doar despre a vedea ce fac alții.

A fost și despre a ne întreba:

Ce putem învăța?

Ce putem aduce acasă?

Și, poate la fel de important:

Ce putem noi să aducem în această conversație?

EVDD, parte din Bereavement Network Europe

Un moment important pentru noi este faptul că Asociația Există Viață după Doliu a devenit membră a Bereavement Network Europe – BNE.

BNE este una dintre organizațiile aflate în centrul acestei rețele europene de profesioniști și organizații preocupate de doliu și de dezvoltarea unor răspunsuri mai bune pentru persoanele îndoliate. European Grief Conference este una dintre expresiile concrete ale acestei colaborări europene.

Pentru noi, această apartenență nu este doar o recunoaștere.

Este o responsabilitate și o oportunitate.

Oportunitatea de a învăța din experiențele altor țări.

De a construi colaborări.

De a descoperi practici care pot fi adaptate contextului românesc.

De a face cunoscute proiectele și experiențele din România.

Și de a contribui, la rândul nostru, cu ceea ce am învățat aici, acasă.

Pentru că România nu este doar o țară care are nevoie să importe modele bune.

Avem și noi experiențe, proiecte, oameni și lecții care merită să fie cunoscute.

Poate cea mai importantă lecție: doliul nu trebuie să fie o experiență solitară

M-am întors de la Porto cu multe idei.

Cu nume noi în agendă.

Cu recomandări de lectură.

Cu întrebări.

Cu dorința de a continua să învăț.

Dar, dincolo de toate acestea, m-am întors cu o imagine care mi-a rămas foarte clară.

O sală plină de oameni care, fiecare din perspectiva lui, încearcă să facă ceva pentru ca persoanele îndoliate să fie mai bine susținute.

Unii cercetează.

Unii lucrează în spitale.

Unii sunt terapeuți.

Unii lucrează în comunități.

Unii se ocupă de educație.

Unii lucrează în organizații.

Unii construiesc politici publice.

Unii au transformat propria experiență a pierderii într-o misiune profesională.

Și, împreună, construiesc ceva ce niciunul dintre noi nu ar putea construi singur.

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante mesaje ale European Grief Conference 2026:

doliul este personal, dar răspunsul nostru la doliu poate și trebuie să fie colectiv.

Avem nevoie de comunități care să știe să stea lângă omul îndoliat.

De școli în care profesorii să știe cum să sprijine un copil care a pierdut un părinte.

De profesioniști care să poată recunoaște când este nevoie de intervenție specializată.

De servicii accesibile.

De politici publice care să țină cont de realitatea pierderii.

De ritualuri și spații în care oamenii să își poată lua rămas-bun.

De cuvinte.

De educație.

De cercetare.

Și, poate cel mai important, de oameni care nu se grăbesc să repare ceea ce nu poate fi reparat, ci pot rămâne alături de cel care suferă.

Ce aducem acasă de la Porto?

Pentru Asociația Există Viață după Doliu, întoarcerea de la European Grief Conference nu înseamnă doar încheierea unui eveniment.

Înseamnă începutul unor conversații noi.

A unor colaborări.

A unor întrebări.

A unor idei pe care vrem să le aducem mai aproape de România.

Și, mai ales, întărirea unei convingeri pe care o avem de mult timp:

avem nevoie de o societate mai bine pregătită să vorbească despre doliu.

O societate în care omul care a pierdut pe cineva drag să nu fie lăsat singur cu durerea lui.

O societate în care copiii îndoliați să fie văzuți.

În care părinții rămași să nu fie nevoiți să fie puternici tot timpul.

În care pierderile după suicid să poată fi discutate fără rușine.

În care să înțelegem că doliul nu are un singur chip și nu are un singur calendar.

Și în care să putem spune, nu ca pe o promisiune simplă, ci ca pe o posibilitate reală:

există viață după doliu.

Poate că nu este viața pe care ne-am imaginat-o.

Dar poate fi o viață în care iubirea pentru cel pierdut își găsește un loc nou.

Iar pentru ca oamenii să poată găsi drumul către această viață, nu ar trebui să fie nevoiți să îl parcurgă singuri.

De la Porto, aceasta este una dintre ideile pe care le aducem acasă.

Și ne bucurăm că, de acum, România face parte și mai vizibil din această conversație europeană despre doliu, pierdere și viața de după pierdere.