Despre Ziua Mondială a Câinelui, Hachiko, doliu și acele ființe care ne amintesc că viața continuă

26 august este Ziua Mondială a Câinelui, o zi dedicată câinilor de pretutindeni, dar și unei realități mai puțin festive: foarte mulți câini încă așteaptă o familie, un om care să-i aleagă și o casă pe care să o poată numi „acasă”.

Ziua Mondială a Câinelui a fost inițiată în 2004 de Colleen Paige, specialistă în comportamentul animalelor și activistă pentru protecția animalelor. Data de 26 august este legată de ziua în care familia ei a adoptat primul câine. Poate că tocmai de aceea această zi este un bun prilej să ne gândim nu doar la câinii pe care îi avem în viața noastră, ci și la ce înseamnă relația dintre un câine și un om.

Pentru că uneori, un câine este mult mai mult decât un animal de companie. Este parte din familie. Este martor la viețile noastre. Ne însoțește în dimineți, în vacanțe, în zile obișnuite și în zilele în care ne este greu. Și, uneori, rămâne lângă noi chiar atunci când unul dintre oamenii pe care îi iubeam cel mai mult nu mai este.

Ai văzut filmul „Hachiko: Povestea unui câine”?

Eu l-am văzut și m-a impresionat profund. Este unul dintre acele filme care se termină, dar povestea nu se termină odată cu genericul.  Rămâne cu tine. Pentru că Hachiko nu este doar povestea unui câine care își așteaptă stăpânul. Este povestea unei legături care continuă să existe după ce unul dintre cei doi nu mai poate reveni.

Filmul „Hachi: A Dog’s Tale”, lansat în 2009, cu Richard Gere în rolul profesorului Parker Wilson, este inspirat din povestea reală a lui Hachiko. Filmul mută însă povestea din Japonia în Statele Unite și schimbă personajele și mai multe detalii ale poveștii originale. În realitate, câinele se numea Hachiko, era un Akita născut în 1923, în Odate, Japonia, iar omul de care s-a atașat era profesorul Hidesaburo Ueno, de la Universitatea Imperială din Tokyo. Hachiko a ajuns la profesorul Ueno în 1924 și a locuit cu el doar aproximativ 16-17 luni înainte ca profesorul să moară subit, în mai 1925, în urma unei hemoragii cerebrale. Și aici începe povestea care avea să emoționeze o țară și o lume întreagă.

Hachiko nu știa că profesorul nu se va mai întoarce

După moartea lui Ueno, Hachiko a continuat să se întoarcă la locul în care obișnuia să îl întâlnească. Nu pentru o zi. Nu pentru o săptămână. Ci, în mod repetat, timp de ani. A ajuns să fie văzut la gara Shibuya, iar povestea lui a devenit cunoscută în întreaga Japonie după un articol publicat în 1932. Oamenii au început să îi aducă mâncare și să îl îngrijească. În 1934, în timp ce Hachiko era încă în viață, în fața gării Shibuya a fost ridicată o statuie în onoarea lui, iar Hachiko a fost prezent la dezvelirea ei. A murit pe 8 martie 1935. Avea aproximativ 11 ani. Povestea lui nu s-a terminat atunci.

Astăzi, statuia lui Hachiko din Shibuya a devenit unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale orașului, iar la Universitatea din Tokyo există chiar o statuie care îl reprezintă pe Hachiko reunit cu profesorul Ueno. Aceasta a fost dezvelită în 2015, la 80 de ani de la moartea câinelui. Mi se pare extraordinară această diferență. La Shibuya, Hachiko este singur. Așteaptă. La Universitate, Hachiko este din nou împreună cu omul lui.

Poate că cele două statui spun, împreună, ceva foarte profund despre doliu: una vorbește despre absență, cealaltă despre legătura care rămâne.

Dar povestea reală nu este chiar ca în film

Și cred că merită să spunem asta. În film, Parker Wilson găsește un pui de Akita într-o gară și îl duce acasă. În realitate, Hachiko a fost adus din Akita pentru profesorul Ueno și a ajuns să locuiască alături de acesta. Filmul ne arată, de asemenea, un profesor care merge cu trenul și este întâmpinat de Hachi la gară. În realitate, cercetările istorice ale Universității din Tokyo arată că Ueno nu făcea zilnic naveta cu trenul. El mergea pe jos spre Facultatea de Agricultură din Komaba, iar Hachiko îl însoțea și îl aștepta în zona universității. Povestea despre gară s-a legat ulterior de perioada de după moartea profesorului, când Hachiko a început să apară acolo pentru a-l aștepta. Filmul a transformat povestea într-o narațiune cinematografică, dar inima poveștii este adevărată. Un câine și-a pierdut omul. Și a continuat să se întoarcă în locul în care îl așteptase înainte.

Ce mă impresionează cel mai mult la Hachiko?

Nu cred că este doar loialitatea. Este faptul că Hachiko nu știa povestea pe care o știm noi. Noi știm că profesorul murise. Noi știm că nu se mai putea întoarce. Noi știm că așteptarea lui nu avea să se încheie cu o întâlnire. Hachiko nu avea această informație. El avea doar experiența relației. Avea rutina. Avea locul. Avea mirosurile. Avea memoria. Avea așteptarea. Și poate că aici povestea lui atinge ceva foarte profund din experiența umană a doliului.

Pentru că și noi, după ce pierdem pe cineva, continuăm o vreme să îl așteptăm. Ne uităm instinctiv spre ușă. Așteptăm să sune telefonul. Avem pentru o secundă impresia că am auzit cheia în broască. Ne întoarcem să spunem ceva și ne amintim că omul nu mai este acolo.

Corpul nostru continuă uneori să aștepte ceea ce mintea știe deja că nu va mai veni.

În doliu, rutina poate fi o ancoră

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care relația cu un câine poate fi atât de importantă pentru cineva care a pierdut o persoană dragă. Câinele nu știe că tu ești în doliu. Sau, mai bine spus, nu știe ce înseamnă „ar trebui să fii mai bine acum”.

El știe că este dimineață. Știe că îi este foame. Știe că este timpul plimbării. Știe că vrea să fie mângâiat. Și, într-un fel foarte simplu, te invită să continui ziua. Când tu nu mai știi ce să faci cu ziua ta, el știe ce urmează.

Mâncare. Apă. Plimbare. Joacă. Somn. Din nou. Și din nou.

În doliu, această repetare poate fi o formă de structură.

Un studiu calitativ realizat cu bărbați vârstnici care își pierduseră soțiile a identificat exact aceste elemente în relația cu animalele lor de companie: companie, sprijin psihologic, reducerea singurătății, rutină și sentimentul unui scop care îi ajuta să construiască un „nou normal”. (Thompson & Kim, Understanding the Experiences of Elderly Bereaved Men and the Bond With Their Pets — studiul)

Studiul este mic și nu se referă exclusiv la câini, așa că nu putem spune că aceste rezultate demonstrează că orice câine are același efect.

Dar ne arată ceva important: o relație cu un animal poate deveni parte din felul în care omul își reconstruiește viața după pierdere.

Câinele te poate scoate din casă

Poate că acesta este unul dintre cele mai concrete daruri pe care le poate aduce un câine. Într-o zi grea, poate că nu ai chef să te ridici. Nu ai chef să te îmbraci. Nu ai chef să vezi oameni. Nu ai chef să vorbești. Dar câinele trebuie plimbat. Așa că ieși. Și poate că mergi doar până la colț. Apoi încă puțin. Și poate că întâlnești un alt om cu un câine.

„Bună ziua.”

Atât. Poate mâine mai spuneți două cuvinte. Poate peste o săptămână știți cum îl cheamă pe câine. Poate peste o lună știți și cum îl cheamă pe om.

Cercetările despre animalele de companie și relațiile sociale au arătat că ele pot funcționa ca adevărați „conectori sociali”, facilitând interacțiunile dintre oameni și contribuind, în anumite contexte, la formarea unor relații de vecinătate și a unor rețele de sprijin. Câinii au un rol deosebit de vizibil aici tocmai pentru că plimbarea lor creează întâlniri repetate în spațiul public. (Wood et al., The Pet Factor – Companion Animals as a Conduit for Getting to Know People, Friendship Formation and Social Support — studiul)

Și poate că aceasta este una dintre diferențele frumoase dintre un câine și alte animale de companie: câinele te invită în lume, chiar și atunci când tu ai vrea să te ascunzi de ea.

Ce spune știința despre câini și stres?

Cercetările asupra interacțiunii dintre oameni și câini sunt tot mai numeroase.

O revizuire a literaturii privind mecanismele psihofiziologice ale interacțiunii om–câine a identificat, în mai multe studii, modificări ale unor indicatori asociați stresului, inclusiv ale cortizolului, oxitocinei și variabilității ritmului cardiac. Autorii atrag însă atenția că studiile diferă mult ca metodologie și că mecanismele nu sunt încă pe deplin înțelese. (Teo et al., Psychophysiological mechanisms underlying the potential health benefits of human-dog interactions — studiul).

Asta înseamnă că nu putem spune: „Câinele vindecă stresul.”, dar putem spune că există indicii științifice că interacțiunea cu câinii poate influența răspunsurile noastre fiziologice la stres. Iar uneori nu ai nevoie să știi exact ce se întâmplă cu oxitocina sau cortizolul. Ai nevoie doar să știi că, după ce ai plâns, câinele își pune capul în poala ta. Și rămâne acolo.

Câinii pot suferi și ei după pierdere

Există și o întrebare fascinantă: Ce se întâmplă cu un câine atunci când moare un alt câine din casă?

Un studiu publicat în Scientific Reports a analizat 426 de persoane care aveau cel puțin doi câini, dintre care unul murise. Proprietarii au raportat schimbări la câinii rămași: mai puțină activitate, mai puțin interes pentru joacă, modificări ale somnului sau alimentației, căutarea companionului dispărut, vocalizări sau o nevoie crescută de atenție. Intensitatea acestor schimbări era asociată și cu cât de apropiată fusese relația dintre cei doi câini. (Uccheddu et al., Domestic dogs (Canis familiaris) grieve over the loss of a conspecific — studiul)

Cercetătorii sunt însă prudenți în interpretare. Nu putem spune că știm sigur că un câine „jelește” exact în același fel în care o face un om. Schimbările pot fi influențate și de modificarea rutinei sau de reacțiile oamenilor din casă.

Dar există ceva ce putem observa: pierderea schimbă comportamentul.

Și poate că asta este suficient pentru a ne face mai atenți. Mai blânzi. Mai curioși. Mai dispuși să nu minimalizăm ceea ce înseamnă pierderea pentru o altă ființă.

Hachiko ne poate învăța ceva despre continuitatea legăturii

Poate că acesta este locul în care povestea lui Hachiko se întâlnește cel mai frumos cu ceea ce știm astăzi despre doliu.

În doliu, nu încercăm neapărat să „ștergem” relația cu omul care a murit. Învățăm să trăim într-un alt fel cu ea. Persoana nu mai este fizic aici, dar iubirea poate rămâne. Amintirile rămân. Gesturile rămân. Poveștile rămân. Uneori chiar și obiectele rămân.

Iar uneori rămâne un câine. Un câine care a cunoscut aceeași persoană. Care a auzit aceeași voce. Care a fost mângâiat de aceeași mână. Care a dormit în aceeași casă. Care a mers la plimbare cu amândoi.

Pentru omul rămas, câinele poate deveni una dintre legăturile vii cu viața de dinainte.

Nu pentru că îl înlocuiește pe cel pierdut, ci pentru că poartă cu el o parte din povestea lor comună.

Și ce facem cu dorul?

Poate că filmul despre Hachiko ne face să plângem tocmai pentru că ne arată o formă foarte pură a dorului: cineva pleacă și celălalt continuă să îl caute. Dar pentru noi, oamenii, doliul poate deveni o călătorie diferită.

Nu trebuie să rămânem în gară. Nu trebuie să așteptăm ca omul să se întoarcă. Putem învăța, treptat, că nu mai vine.  Și, în același timp, putem continua să îl iubim.

Putem pleca din gară. Putem merge mai departe. Nu pentru că am încetat să iubim, ci pentru că iubirea și continuarea vieții pot exista în același timp.

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le putem lua din povestea lui Hachiko.

Nu doar: „Privește cât de loial a fost acest câine.”, ci și: „Privește cât de puternică poate fi o legătură.”

O legătură care nu dispare în momentul în care moartea apare.Se schimbă.

Uneori, viața ne ține de mână prin patru lăbuțe

În doliu, avem tendința să căutăm răspunsuri mari.
Cum voi trăi fără el? Cum voi crește copiii singur? Cum voi mai intra în casa aceea? Cum voi suporta sărbătorile? Cum voi putea să mă trezesc mâine?

Dar uneori nu avem nevoie să știm cum vom trăi pentru tot restul vieții. Avem nevoie să știm cum vom trece prin astăzi.

Iar astăzi poate însemna: să ne ridicăm din pat. Să bem apă. Să mâncăm ceva. Să ieșim puțin. Să respirăm. Să mângâiem un câine. Să mergem câteva sute de metri. Să ne întoarcem acasă. Și mâine să facem din nou câțiva pași. Nu pentru că durerea a dispărut, ci pentru că viața continuă să ne cheme, chiar și atunci când mergem cu dorul în brațe.

Hachiko a rămas în memoria oamenilor ca simbol al loialității, dar poate că, pentru cei care trec prin doliu, povestea lui poate însemna ceva și mai profund: iubirea nu dispare doar pentru că omul iubit nu mai poate veni acasă.

Iar dacă ai un câine lângă tine, poate că el nu îți poate explica nimic din toate acestea, dar poate să meargă cu tine. Pas cu pas. Zi după zi. Uneori înainte. Uneori în urmă, pentru că s-a oprit să miroasă ceva foarte important. Dar mereu, într-un fel, împreună cu tine.

Tu ai un câine?🐾❤️

Dacă da, spune-ne în comentarii.  Cum îl cheamă și ce înseamnă el pentru tine?

Iar dacă ai trecut printr-o pierdere, vrem să te întrebăm: Câinele tău te-a ajutat vreodată să treci printr-o perioadă de doliu?

Poate te-a făcut să ieși din casă într-o zi în care nu voiai. Poate a stat lângă tine când ai plâns. Poate te-a făcut să râzi într-un moment în care credeai că nu vei mai putea. Sau poate pur și simplu a fost acolo. Spune-ne povestea lui. Poate că povestea ta va ajunge la cineva care stă acum într-o casă prea tăcută. Și poate îi va aminti că, chiar și atunci când doare, viața poate continua.

Uneori, lângă noi, merg patru lăbuțe.